Katalóguscédula:

Cím: Scrum si pajură
Szerző: SZENCZEI LÁSZLÓ

Megjelenési adatok: Editura Kriterion, Bucuresti, 1975
Kategória: Cărți - traduceri
Témakör: irodalom
Műfaj: regény
În româneşte de GEORGE SBÂRCEA
Prefaţă de MIHAI BENIUC
Coperta de VASILE SOCOLIUC

I Începuse să se desprimăvăreze de-a binelea. Pajiştea proaspătă năpădise luncile murate de ploaie şi în duhoarea noroaielor fermentate se amesteca miros de răşină. Dîmburile de gunoi abureau în aerul ce se încălzise, orătăniile rîcîiau cîrîind firele de paie dospite prin bălegare.

Noroiul se umflase pe uliţi şi se despica bolborosind sub roţile carelor. Ploaia înnegrise căpiţele de fîn, şindrila acoperişurilor, gardurile dărăpănate şi, ici-colo, se iviseră petele verzui ale mucegaiului. Şanţurile erau pline de apa stătută a ploilor, peste care mătasea broaştei apucase să urzească o pînză de rugină. De pe coastele domoale, legate cu salcie căprească, şerpuiau la vale poteci înguste printre căsuţele spoite în vînăt, cu acoperişurile de şindrilă alunecate într-o rînă pe stîlpii noduroşi de lemn.

În mijlocul satului, castelul cu un cat îşi înălţa masiv acoperişul dublu de ţiglă roşietică printre castani. Stîlpii albi ai cerdacului se lăfăiau pîntecoşi în bătaia soarelui de primăvară. Dintr-un geamlîc al podului atîrna un steag de mătase, cu o coroană de aur pe un cap de cerb într-un cîmp albastru. Ţăranii şi-l arătau unul altuia cu o teamă superstiţioasă: — I-acasă măria-sa!
Un zid înalt de piatră împrejmuia castelul; doar în dreptul casei vechilului gardul consta dintr-un stobor mai scund, care despărţea parcul cu castani de curtea acareturilor. În jurul casei vechilului se ridicau grînare, şoproane, grajduri şi coşare înţesate cu porumb. Prin poarta mare, larg deschisă a curţii cu acareturi, ale cărei canaturi se proptiseră în nişte bolovani, ieşeau şi intrau hurducîndu- se care trase de boi.

Era mare fierbere la curte, odată ce baronul se înapoiase peste noapte, cu întreaga familie, de la Pesta. Pe drumul de la gară la castel, landoul se mînjise de noroi, aşa că era spălat de zor de-un argat. Doi cărau cu găleata apa de la fîntînă şi o deşertau pe landou. Slujnicele măturau curtea şi rîneau coteţele, iar porcii, în aşteptarea lăturilor, împungeau grohăind nerăbdători capacul troacelor. Sebesi Márton, „administratorul“ (de fapt nu era decît vechil, sătenii însă îi spuneau, linguşindu-l, administrator) diriguia de lîngă grînare încărcatul porumbului de sămînţă în care.

Era un om voinic, în floarea vîrstei. Mustaţa-i stufoasă şi blondă atîrna pe gură, nasul îi era roşu ca al băutorilor de vin, iar sub ochii albaştri, pătrunzători, pomeţii obrajilor i se teşeau ascuţit. Pufăia morocănos din lulea, iscodind din coada ochiului cînd slujnicele, cînd rîndaşii cu saci în spinare. Se rezemă alene de peretele coşarului, apoi dădu o raită printre carele ce se pregăteau de plecare. Îşi tîra fără vlagă piciorul; scotea la răstimpuri luleaua din gură, cu o mişcare colţuroasă, ca să scuipe ascuţit printre dinţi. Purta pantaloni de călărie cu bazoane de piele, carîmbi cafenii, fini şi bocanci butucănoşi cu ţinte. Scurta ponosită de vînătoare abia îi cuprindea pieptul lat şi pîntecul umflat.
— Încărcaţi odată carul ăla, mă, Gavrilă, şi nu mai umblaţi teleleu! — se răsti el, ursuz, la argaţi.
— Ajunge, domnule, răspunse unul din ei. În Stariţe, carul are să se-ngloade pînă la butuci; deunăzi, Gorun s-o împotmolit aşa de rău, că l-o scos numa’ cu patru bivoli.
— Ia-o din loc, dac-ai isprăvit, nu lungi vorba! — se răsti iar vechilul, care nu suferea ca argaţii să facă pe deştepţii.

Vizitiul pocni din bici şi perechea de boi albi smuci, cu umerii proptiţi unul de altul, carul, care ieşi domol pe poartă.

În bucătăria servitorimii se gătea tocmai prînzul slugilor. În ceaunul de pe plită clocotea apa pusă pentru mămăligă, şi o slujnică şleampătă tăia în bucăţi carnea pentru gulaş pe masa brăzdată de sînge, care semăna cu un butuc de măcelărie. Cîţiva dulăi voinici dădeau tîrcoale, cu coada între picioare, pe la uşa bucătăriei, pîndind cu lăcomie clipa cînd slujnica le va arunca un os sau nişte bucăţi de seu.

Dulăii o şterseră deodată din uşa bucătăriei, ca să se repeadă hămăind către poartă. Cîteva ţărănci desculţe se încumetaseră să pătrundă în curte şi acum îi chemau în ajutor, cu ţipete ascuţite, pe rîndaşi.

Rîndaşii, care cărau în spinare sacii de porumb, priviră cu un aer de bărbătească superioritate la muieretul înspăimîntat, apoi, cînd li se urî de petrecere, unul din ei pocni cu biciul între dulăi, la care aceştia îşi luară scîncind tălpăşiţa.

Vechilul porni către casă, cu gîndul de a-şi schimba îmbrăcămintea, fiindcă la ora unsprezece urma să se prezinte la castel. Le măsură cu priviri îmbufnate pe femeile care se ploconeau umile în faţa lui şi care-l mai sîcîiseră în cîteva rînduri din pricina prăşitului în sfert. Ca să scape de ele, le făgăduise să supună jalba lor baronului, de îndată ce se va înapoia pe moşie. Nădăjduise ca stăpînul să treacă pe la moşie abia prin august şi, pînă atunci, promisiunea făcută avea să fie dată uitării. Acum însă femeile veniseră iar, să-i ceară socoteală.

De cealaltă parte a uliţei, un invalid sfrijit, cu obrajii scofîlciţi, iscodea, rezemat în cîrjă, felul cum avea să fie întîmpinată deputăţia. Se îndepărtă şontorog cîţiva paşi, ca nu cumva cei din casă să-l vadă, fără să slăbească nici o clipă din privirile-i negre şi stăruitoare spectacolul din curte. Era Niculiţă Blendea, bărbatul uneia din jălbaşe. Dimineaţa, de îndată ce aflase că baronul s-a întors, umblase pe la dijmaşe, înduplecîndu-le să nu scape cumva prilejul, fiindcă cine ştia cînd are să mai dea boierul pe acasă. Femeile ascultaseră de îndemnul lui şi veniseră la curte cu speranţele stîrnite; mocnea în schilodul ăsta sfrijit şi ursuz un soi de putere aspră, care trezea sufletul din amorţeală în deznădăjduiţi.

Jălbaşele se îmbrăcaseră în cămăşi şi fuste curate, catrinţe călcate, nădăjduind din adîncul inimii să ajungă în faţa baronului. Îşi sumecaseră fustele şi catrinţele, agăţîndu- le în brîie, ca nu cumva să şi le stropească. Noroiul li se uscase cenuşiu pe pulpe, şi frămîntau clefăind terciul rece şi vîrtos, care le ţîşnea printre degetele de la picioare.
— Iar sînteţi pe capul meu, Raveică? — se răsti furios vechilul la ele.
Femeia cea mai în vîrstă, o băbuţă cu obrajii smochiniţi şi cu aerul smerit, bătrîna lui Neica, apucă brusc mîna mare, năpădită de păr blond a vechilului, şi o sărută zgomotos. Celelalte femei întinseră mîna şi ele, însă Sebesi îşi vîrî înciudat mîinile în buzunare, pufăind îndărătnic din lulea.

Raveica slujise mai demult la castel, unde o folosise atît boierul, cît şi vechilul. Munca îi veştejise frumuseţea de altădată, însă tot mai păstra un dram de iluzii, pentru că-i aruncă fostului ibovnic priviri cu înţeles. Îşi aţinti ochii albaştri ofiliţi asupra lui, apoi se răsuci tinereşte pe călcîie, ca şi cum şi-ar fi îmbiat rămăşiţa de farmece. [...] (Fragment din roman)


Teljes kötet letöltése: [pdf, 9729.1k]