ANEXA 1

13.OBSERVAŢIILE CONSILIULUI DE MINIŞTRI PRIVITOARE LA PROIECTUL TRATATULUI DE PACE

Susţinute: 1 februarie 1947.

Text: Arhivele Statului, Bucureşti, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Stenograme dosar 2/1947, f. 4–29.

DI. dr. P. Groza preşedintele Consiliului: Domnilor miniştri, îl vom ruga pe domnul vicepreşedinte al Consiliului, Gh. Tătărescu, ministrul nostru de externe, să ne pună la curent cu ceea ce trebuie să cunoaştem în vederea plecării noastre la Paris pentru semnarea Tratatului de pace.

DI. Gh. Tătărescu, vicepreşedintele Consiliului: Domnilor miniştri, am arătat Consiliului, într-o primă expunere, care a avut loc în ajunul plecării noastre la Paris, în ce consta Tratatul de pace cu Puterile Aliate şi Asociate. Am făcut cu acea ocazie un examen general al tuturor clauzelor înscrise în acest proiect al Tratatului de pace. Am făcut o a doua expunere Consiliului după ce ne-am înapoiat de la Conferinţa de la Paris arătând în ce au consistat lucrările acestei conferinţe, care au fost recomandările pentru conferinţa finală a celor patru miniştri de externe, care urma să redacteze tratatele definitive, care a fost activitatea delegaţiei guvernamentale şi poziţia ei luată pentru apărarea intereselor ţării noastre.

În această a treia şi ultima expunere voi arăta Consiliului care a fost obiectul Conferinţei celor patru miniştri de externe reuniţi la New York, care au fost schimbările care s-au adus Tratatului şi care este aspectul ultim al Tratatului de pace, pe care urmează să-I semnăm la 10 februarie a.c.

La conferinţa celor Patru Mari Puteri n-a fost convocat nici unul din reprezentanţii celorlalte 21 state, care făcuseră parte din Conferinţa de la Paris, mai puţin cei patru miniştri, care reprezentau Conferinţa, şi n-a fost convocat nici unul din reprezentanţii statelor direct interesate în semnarea tratatelor. Conferinţa a avut loc numai între reprezentanţii celor Patru Mari Puteri: URSS, Marea Britanie, Statele Unite şi Franţa.

Am crezut totuşi necesar, pentru a urmări lucrările acestei importante Conferinţe, de a trimite un observator pentru a ţine la curent guvernul cu mersul lucrărilor şi cu anumite momente care ne interesau. L-am trimis pe ambasadorul nostru la Londra, domnul Franasovici, pentru că domnul Ralea, ambasadorul nostru în Statele Unite, se găsea în interes de stat prezent la Bucureşti.

Am putut urmări pas cu pas, moment cu moment, lucrările Conferinţei, având grijă de a supraveghea mersul lucrărilor şi de a interveni în măsura în care ne era permis să intervenim.

Am intervenit printr-un memoriu căruia îi voi da citire, pentru ca să aveţi aspectul complet al grijii, pe care guvernul a avut-o faţă de lucrările acestei Conferinţe şi am avut posibilitatea să intervenim pentru apărarea intereselor noastre, mă grăbesc să declar aceasta din capul locului, făcând apel permanent la ajutorul reprezentanţilor Uniunii Sovietice, la ajutorul domnilor Molotov şi Vâşinski, care în această perioadă finală a elaborării Tratatului de pace au susţinut interesele României, cu aceeaşi putere, cu aceeaşi grijă cu care au susţinut interesele noastre în toate celelalte etape internaţionale.

Am crezut de bine ca, înainte de a lua o hotărâre finală, România să fie prezentă la lucrările acestei conferinţe prin manifestarea concretă a ultimelor noastre revendicări.

lată, domnilor, memoriul înaintat Conferinţei celor patru miniştri de externe în ziua de 28 octombrie 1946.

Voi citi acest memoriu, pentru ca în felul acesta să puteţi cunoaşte care erau ultimele probleme rămase nesoluţionate în legătură cu interesele noastre.

lată în ce consistă acest memoriu prezentat la noi Conferinţei celor patru:

“Observaţiile Guvernului român privitoare la proiectul de Tratat de pace cu România.

În momentul în care, în lumina rezultatelor Conferinţei de la Paris, Consiliul miniştrilor afacerilor străine se pregăteşte să păşească la redactarea finală a Tratatului de pace cu România, guvernul român crede de datoria sa să prezinte, cu toată sinceritatea datorită unei opere de atare importanţă, câteva observaţiuni asupra unui număr de chestiuni pe care le socoteşte ca deosebit de grave şi de importante.

EI îşi îngăduie să nădăjduiască că aceste observaţiuni vor fi luate în binevoitoare considerare de către membrii Consiliului, cu prilejul deliberaţiunilor lor viitoare.

PREAMBUL

Poporul român ar resimţi în chip dureros refuzul de a se recunoaşte prin Tratatul de pace României calitate de cobeligerantă în lupta împotriva Germaniei hitleriste.

Înflăcărarea cu care România întreagă s-a aruncat în această luptă alături de Naţiunile Aliate după 23 august 1944, importanţa contribuţiei sale militare in timpul celor 9 luni ce au urmat, marile sale sacrificii, atât de vieţi omeneşti, cât şi de bunuri materiale, scrupulozitatea cu care România a executat toate angajamentele sale decurgând din Convenţia de armistiţiu, toate acestea îngăduie guvernului român să nădăjduiască că această satisfacţie pur morală va fi până la sfârşit dată României.

PARTEA II

CLAUZE POLITICE

ARTICOLUL 3 A (Articol nou)

Inserarea acestui articol adiţional tinzând, după opinia autorilor lui, la protecţiunea elementului evreiesc din România, este cu totul inutilă întrucât, pe de o parte, ţelurile urmărite îşi găsesc deja expresiunea lor în articolele 3 şi 4 din proiectul de Tratat cu România şi, pe de altă parte, legislaţia română, adoptată după 23 August 1944, şi-a însuşit deja şi a pus în practică, în modul cel mai complet, principiile a căror salvgardare se urmăreşte prin acest articol nou.

Afară de caracterul său vexatoriu – care nu-şi găseşte nici o justificare – un astfel de text ar risca să provoace în România regretabile curente de opinie în detrimentul chiar al populaţiei evreieşti din România. lată de ce este de dorit ca textul în chestiune să fie până la sfârşit înlăturat.

(...)

PARTEA IV

CLAUZELE ECONOMICE

ARTICOLUL 24

Paragraful 4

Guvernul român solicită reducerea la 1/3 şi nu numai la 75%, a compensaţiilor pentru daunele pricinuite bunurilor Naţiunilor Unite pe teritoriul român, prevăzute de articolul 24, astfel cum această reducere a fost propusă de către delegaţiunea sovietică în proiectul iniţial.

Guvernul român crede că este cazul să înfăţişeze consideraţiunile următoare:

Articolul 11 al Convenţiei de armistiţiu din 12 septembrie 1944, care prevede că despăgubirile de acordat pentru pierderile pricinuite bunurilor aliate vor fi fixate mai târziu, prevede în acelaşi timp că reparaţiunile de plătit Uniunii Sovietice nu vor fi reclamate decât în parte.

Ori, această reducere, foarte importantă, a fost acordată nu pentru motivul că s-ar fi ţinut seama de faptul că economia românească ar fi incapabilă de a suporta o sarcină mai mare, ci pentru motivul că s-a recunoscut că România merită un tratament mai îngăduitor, dat fiind actul de la 23 August 1944 şi valoarea acţiunii politice şi militare ce a urmat.

Ni se pare că aceleaşi motive impun o reducere a compensaţiunilor de acordat pentru pierderile suferite de către bunurile aliate, mai însemnate decât aceea care a fost admisă, cu toate că, în speţă, este vorba de un efort în cele mai multe cazuri de plată şi nu de transfer.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât situaţia economică a României este, în acest moment, extrem de gravă: un al doilea an de secetă, care a compromis cu totul recolta de porumb, a făcut să se ivească în clipa de faţă spectrul foametei şi a creat pentru economia agricolă a ţării o situaţiune extrem de critică, de pe urma căreia România va suferi încă mai mult timp consecinţe foarte grave.

Guvernul român mai cere ca reducerea să fie aplicată în mod general, deci şi daunelor provenind din măsurile discriminatorii (art. 24, paragraful 4, e).

ARTICOLUL 24, BIS (Articol nou)

Inserarea unui articol adiţional, prevăzând restituirea bunurilor, drepturilor şi intereselor sau, în lipsă, compensaţiuni pentru pierderile şi daunele pricinuite evreilor cetăţeni români, victime ale măsurilor rasiale, este inutilă dat fiind că legislaţiunea română, adoptată după 23 August 1944, a dat, din acest punct de vedere, cea mai largă satisfacţie posibilă tuturor persoanelor în cauză.

Pe de altă parte, este locul să se facă observaţiunea că textul propus la alineatul prim al acestui articol, punând, fără nici o distincţiune, principiul compensaţiunii integrale, ar crea evreilor cetăţeni români, în ce priveşte daunele de război propriu-zise, o poziţie privilegiată în raport chiar cu cetăţenii Naţiunilor Unite, care, în conformitate cu noul articol 24, nu se pot aştepta, pentru daunele suferite de ei, decât la o compensaţie de maximum 75%. Pe de altă parte, faptul de a nu înlătura cazurile de forţă majoră, în special faptele de război, ar duce la crearea pentru evreii români a unei poziţiuni privilegiate în raport cu ceilalţi cetăţeni români, ceea ce ar fi împotriva principiului egalităţii cetăţenilor unei aceleiaşi ţări.

În ce priveşte dispoziţia finală a acestui articol, prevăzând în special predarea către Organizaţia internaţională a refugiaţilor (sau către orice altă organizaţie desemnată de Consiliul Economic şi Social al ONU) a bunurilor nereclamate, abandonate sau fără moştenitori, care au aparţinut unor cetăţeni români victime ale măsurilor rasiale, pentru a fi întrebuinţate în România, în scopuri de asistenţă în favoare unei anumite categorii de cetăţeni români, ea este inutilă în fond – date fiind intenţiunile Guvernului român de a satisface, în cadrul legislaţiei sale interne, cererile care au determinat prezentarea textului în chestiune – şi reprezintă o atingere făţişă a drepturilor României ca stat suveran şi o ingerinţă periculoasă în afacerile sale interne.

Pentru motivele expuse mai sus, şi chiar în interesul evreilor români vizaţi prin dispoziţiile articolului menţionat, este cazul ca acest articol să fie îndepărtat în întregime.

ARTICOLUL 26

În privinţa acestui articol, care prevede utilizarea bunurilor româneşti situate pe teritoriul fiecărei Puteri Aliate şi Asociate, pentru lichidarea oricărei reclamaţii a acestei Puteri sau a supuşilor ei faţă de România, Guvernul român cere cel puţin exceptarea, conform excepţiunilor prevăzute, a disponibilităţilor Băncii Naţionale a României (cca 36 milioane dolari).

EI cere, de asemenea, ca utilizarea bunurilor neeliberate să fie stabilită pe calea unei înţelegeri bilaterale cu România şi nu în mod unilateral, cum prevede textul.

ARTICOLUL 27

România datoreşte Germaniei – în special în urma creditelor acordate de Germania statului român sau administraţiilor româneşti, pentru cca 1013 milioane RMK – un total care în cifre rotunde şi după rezultatele definitive ale lichidării, atinge suma de 1100 – 1250 milioane RMK.

Pe de altă parte, România este creditoarea Germaniei pentru o sumă aproape egală, din care, 1056 milioane RMK sold activ în clearing, în afară de orice discuţie, rezultând din exportul românesc în Germania.

Articolul 27 prevede că România renunţă la această creanţă faţă de Germania.

Suprimarea creanţelor României faţă de Germania, după cum prevede textul articolului 27, astfel cum a fost propus, ar obliga România să facă un nou efort pentru a lichida datoriile sale.

Cu alte cuvinte, România – după ce a exportat mărfuri a căror contravaloare reprezintă tocmai soldul său activ în clearing, susceptibil de a acoperi datoriile sale – ar fi obligată, în urma anulării creanţelor sale faţă de Germania, să exporte a doua oară în vederea lichidării aceloraşi datorii. Faptul acesta ar avea drept rezultat că o parte a reparaţiilor datorate URSS de către Germania – pentru plata cărora s-a instituit în mod special subrogarea prevăzută de articolul 25 – va fi plătită în realitate nu de Germania ci de România din materia deja destul de redusă de care se va putea să mai dispună în viitor.

Date fiind consideraţiunile expuse mai sus, guvernul român roagă, în cazul în care textul articolului 27, astfel cum a fost propus cu majoritate simplă de către Comisiune, ar fi reţinut, să se adopte un amendament, sub forma unui alineat nou, având cuprinsul următor:

“Cu toate acestea, renunţarea prevăzută în articolul de faţă nu se aplică creanţelor româneşti faţă de Germania, inclusiv soldul activ al Băncii Naţionale a României în clearingul româno-german, decât în măsura în care aceste creanţe depăşesc eventual totalul creanţelor germane faţă de România, transferate în favoarea Uniunii Sovietice prin aplicarea dispoziţiunilor Tratatului de faţă”.

ARTICOLUL 30 BIS (Articol nou)

Acest articol, introdus în urma unui amendament al Uniunii Sud-Africane, prevede pentru România obligaţiunea de a plăti un preţ echitabil, ţinând seama de piaţa mondială, pentru mărfurile ce România va livra în contul reparaţiilor şi care ar fi procurate de supuşii Naţiunilor Unite.

Este locul să se observe că, chiar dacă ar exista un preţ mondial necontestat pentru un anume produs, exprimat în dolari, în lire sterline sau în franci elveţieni, acest preţ nu ar avea nici un înţeles pentru produsele româneşti similare, din cauza imposibilităţii de a exprima acest preţ în lei, în lipsa unei relaţiuni generale şi stabile între leu şi monedele sus-menţionate.

Operaţiunea inversă, adică stabilirea unei comparaţiuni între preţul în devize străine practicat pentru un produs anumit şi într-un anumit moment, pe o piaţă determinată, şi preţul în lei – fixat pe baza costului de producţie – pentru acelaşi produs şi în aceeaşi perioadă, permite să se ajungă la un curs de schimb al leului în raport cu deviza străină respectivă, curs care însă nu este valabil decât pentru exportul românesc al produsului în chestiune la o anumită epocă şi către o piaţă determinată.

Trebuie să se mai precizeze, pe de altă parte, că dacă preţurile de vânzare ale produselor româneşti sunt stabilite pe baza costului lor de producţie, elementele constitutive ale acestui cost – mâna de lucru şi materia prim㠖 sunt plătite de asemenea la preţuri specifice pieţei româneşti, care n-au nimic comun cu preţurile engleze şi americane ale acestor produse.

Consecinţa adoptării amendamentului sud-african ar fi acordarea unor preţuri speciale în lei pentru produsele aparţinând supuşilor Naţiunilor Unite superioare preţurilor interne româneşti, fără a ţine seama de nivelul scăzut al preţurilor la care aceşti supuşi ai Naţiunilor Unite îşi procură în România mâna de lucru si materialele necesare.

Aceasta ar însemna să se creeze, în favoarea supuşilor în chestiune, o situaţie privilegiată fără nici un temei, afară numai dacă guvernul nu se va vedea obligat să adopte în privinţa lor unele măsuri speciale conform cărora ei vor fi obligaţi să plătească mâna de lucru şi materia primă la preţurile mondiale, chiar dacă sunt procurate în România. Pentru motivele deja invocate în memoriile sale anterioare şi pentru cele expuse mai sus, guvernul român solicită suprimarea acestui articol.

Dispoziţia adiţională cerută de către Guvernul român.

În legătură cu clauzele economice ale proiectului de Tratat de pace în special ale art. 23 (restituirea bunurilor ridicate prin forţă sau constrângere din teritoriul Naţiunilor Unite), ale art. 25 (cedarea către URSS a bunurilor germane în România), şi ale art. 26 şi 27 (v. mai sus), guvernul român îşi exprimă dorinţa ca o dispoziţie specială înserată în tratat să prevadă convocarea unei conferinţe internaţionale pentru reglementarea situaţiunii materialului rulant străin aflat în România şi pe care România I-ar putea pierde în baza art. 23 şi 25, precum şi pentru reglementarea situaţiunii materialului rulant românesc aflat în străinătate, pe care România I-ar putea pierde în baza articolelor 26 şi 27.

PARTEA VII

CLAUZE RELATIVE LA DUNĂRE

ARTICOLUL 34

În ce priveşte navigaţia pe Dunăre, Guvernul român este de părere că organizarea regimului internaţional al acestui fluviu trebuie să fie rezervată numai riveranilor.

Învăţişând acest scurt memoriu studiului binevoitor al Consiliului miniştrilor afacerilor străine, guvernul român nu se poate împiedica de a-i semnala că capacitatea economică a României a ajuns la un nivel de adevărată sleire, ca urmare a efortului făcut în ultimii ani, a distrugerilor suferite, a considerabilei uzuri a echipamentului industrial, precum şi a nenorocirii provocate de doi ani de secetă.

I se pare deci indispensabil să solicite să se lase României resursele necesare în scopul de a putea asigura funcţionarea serviciilor sale publice, precum şi reluarea vieţii economice.

Domnilor, memoriul acesta cuprinde, faţă de lucrările Conferinţei celor patru de la New York, apărarea tuturor intereselor, care, după concepţia noastră, fuseseră neglijate, atât prin primul proiect al Tratatului de pace, cât şi prin recomandările Conferinţei de la Paris.

Conferinţa a avut loc. Aşa cum am spus, am avut în chip constant sprijinul neprecupeţit, întru susţinerea revendicărilor noastre, al reprezentanţilor Uniunii Sovietice. Dacă aceste revendicări au putut fi soluţionate favorabil nou㠖 şi veţi vedea imediat care au fost soluţionate favorabil şi care nu – în primul rând a fost datorită unei concepţii generale, care a dominat lucrările Conferinţei celor patru de la New York: orişice avantaj se făcea României, era reclamat imediat de alţii, în favoarea altor state foste inamice. În domeniul militar, politic şi economic o soluţionare avantajoasă a unei probleme pentru România era numaidecât reclamată pentru soluţionarea avantajoasă a unor litigii deschise cu alte state. Aceasta a fost dificultatea de fapt, care a împiedicat ca o bună parte din revendicările, pe care noi le-am formulat, să poată fi luată în considerare.

Ce a fost luat în considerare, ce a fost soluţionat cu prilejul acestei Conferinţe a celor patru mari puteri? Deschid Tratatul de pace şi voi face expunerea mea, urmând articol după articol.

La cobeligeranţă, ni s-a spus, cu multă durere de către prietenii noştri, reprezentanţii Uniunii Sovietice, că, cu toate stăruinţele lor nu s-a putut da această satisfacţie României, pentru jertfele făcute – care de altfel erau unanim recunoscute de către toţi aliaţii.

Urmând articol cu articol, trebuie să ne oprim la art. 14, la care s-a adăugat o clauză oarecum agravantă a situaţiei create deja de acest articol, care prevede c㠓România nu va poseda, construi sau experimenta nici o armă atomică, nici un proiectil auto-propulsat sau dirijat şi nici un dispozitiv utilizat la lansarea acestor proiectile (altele decât torpilele şi dispozitivele pentru lansarea torpilelor făcând parte din armamentul normal al navelor de război îngăduite prin tratatul de faţă), nici o mină marină sau torpilă de tip fără contact funcţionând prin mecansim de influenţă, nici o torpilă umană, nici un submarin sau alt vas submersibil” – şi s-a adăugat: “nici o vedetă torpilatoare şi nici un tip special de vas de asalt”.

Graţie străduinţelor comisiunii noastre militare, mai precis, graţie stăruinţelor domnului general Dămăceanu, noi reuşisem să obţinem pentru Romănia dreptul de a avea vedete torpilatoare. Din pricină că Conferinţa celor patru mari puteri a hotărât ca această armă să nu fie acordată Italiei, Conferinţa a luat hotărârea ca arma aceasta să nu mai fie acordată nici uneia din puterile foste inamice. Astfel, s-a înserat la sfârşitul art. 14 şi această prohibiţiune.

Mă grăbesc să adaug că art. 19 al Tratatului prevede: “Fiecare din clauzele militare, navale şi aeriene ale Tratatului de pace va rămâne în vigoare până la modificarea ei, în întregime sau în parte, prin înţelegere între Puterile Aliate şi Asociate şi România sau, după ce România va fi devenit membră a Organizaţiei Naţiunilor Unite, prin înţelegere între Consiliul de Securitate şi România”.

Prin urmare, după intrarea României în Organizaţia Naţiunilor Unite, se poate acorda României o situaţie care să permită ameliorarea clauzelor militare, navale şi aeriene, pe cale de discuţie între Consiliul de Securitate şi România sau cu acordul Puterilor Aliate şi Asociate.

De la art. 14, trecem la art. 24. Nu mai insistăm asupra celorlalte, fiindcă micile modificări se referă numai la formule noi în ceea ce priveşte redacţia, faţă de felul cum textele acestea fuseseră redactate la Conferinţa de la Paris. La art. 24, care este textul de bază în ceea ce priveşte foarte numeroasele noastre obligaţiuni economice, s-au adus substanţiale şi importante modificări. Ne întâlnim în primul rând cu alineatul 2 al paragrafului 1 al acestui articol care prevede:

“Dacă va fi necesar, guvernul român va abroga legislaţia pusă în vigoare la 1 septembrie 1939, în măsura care cuprinde discriminări împotriva drepturilor cetăţenilor Naţiunilor Unite”.

Textul acesta modificat făcea parte din anexa 4 din Tratat şi el prevedea clar obligaţiunea suprimării discriminărilor făcute în dauna supuşilor Naţiunilor Unite în aceste legi. Prin noua redacţiune, este la facultatea guvernului român să facă aceste modificări, fiindcă se precizează: “dacă va fi necesar”. Deci, este o modificare în avantajul punctului de vedere românesc, fiindcă s-a lăsat câmp liber deschis iniţiativei noastre.

Mai departe, la alineatul a) al paragrafului 4 al acestui articol, care se referă la repunerea în completă bunăstare a bunurilor aparţinând societăţilor şi supuşilor Naţiunilor Unite şi care în cazul când aceste bunuri nu erau restituite sau erau restituite în rea stare, şi trebuia să se acorde societăţii sau cetăţeanului respectiv despăgubiri, despăgubirile acestea sunt reduse prin noua redacţiune la două treimi, adică la 66,66%, în loc de 75%, cât era prevăzut din recomandarea Conferinţei de la Paris.

Este, prin urmare, din acest punct de vedere o ameliorare sensibilă, deşi noua redacţie nu dă satisfacţie punctului de vedere românesc, pentru care am luptat noi.

Apoi, iarăşi este o amendare, în continuare, favorabilă punctului de vedere românesc, pentru că se vorbeşte de cetăţeanul respectiv, care va primi de la Guvernul român o despăgubire de 66,6%, la data plăţii, pentru a achiziţiona un bun asemănător, pe când în recomandarea Conferinţei de la Paris textul era: “Un bun de aceeaşi natură”.

Mai departe, tot la art. 24, paragraful 4, litera d, în ceea ce priveşte tratamentul de acordat cetăţenilor Naţiunilor Unite, în ceea ce priveşte atribuirea de materiale şi sume pentru reparaţiunea bunurilor lor din România şi în ce priveşte atribuirea de devize străine pentru importul de astfel de materiale, se specifică că: “Guvernul român va acorda cetăţenilor Naţiunilor Unite acelaşi tratament ca cel de care se bucură cetăţenii români”, pe când la Paris se recomandase ca să se acorde acestor cetăţeni un tratament şi echitabil, ceea ce ar fi fost înţeles spre beneficiul cetăţeanului Naţiunilor Unite, pe când aici se precizează că în nici un caz tratamentul nu poate fi mai bun decât cel acordat românului. Din acest punct de vedere este un mare câştig.

S-a obţinut iarăşi o ameliorare în ceea ce priveşte dispoziţiunile de la alineatul e): “Guvernul român va acorda cetăţenilor Naţiunilor Unite o îndemnizaţie în lei în aceeaşi proporţie ca şi cea prevăzută în alineatul a) de mai sus” – adică 1/3, iar nu 75%.

Apoi ceva mai important: pe când în textul recomandării de la Paris obligaţia despăgubirii se acorda şi pentru lipsa de câştig, ceea ce lăsa să întrevedem o situaţie foarte gravă, în noua redacţiune se precizează: “prezentul alineat nu se aplică unei lipse de câştig”.

Mai departe, la paragraful 9 al acestui articol, litera c), la denumirea de “proprietar”, unde potrivit recomandării de la Paris, se preciza că în categoria de bunuri intră toate vasele maritime şi fluviale, s-a adăugat la cererea reprezentanţilor anglo-americani că în această categorie de bunuri intr㠓şi vasele care se găseau la 30 septembrie 1939, sau care fuseseră aduse cu forţa în apele româneşti după această dată”. Este vorba de câteva şlepuri şi vase mici care să găsesc în această situaţie.

Urmând seria articolelor, ne oprim la art. 25, fost 24 bis.

Acest articol a suferit şi el modificări importante în avantajul punctului de vedere românesc.

Acest articol tratează bunurile şi drepturile sau interesele cetăţenilor supuşi jurisdicţiunii române care au suferit pagube de pe urma persecuţiunilor rasiale sau fasciste. În textul vechi se acorda acestor cetăţeni, victime ale persecuţiunilor rasiale sau fasciste, despăgubiri reprezentând o compensaţie deplină şi integrală. În textul cel nou se vorbeşte de o despăgubire echitabilă, ceea ce desigur este o ameliorare din punct de vedere juridic pentru noi.

O importantă modificare avantajoasă din punct de vedere românesc este cuprinsă în paragraful 2 al acestui articol. Este vorba de bunurile rămase vacante de pe urma victimelor persecuţiunilor rasiale sau fasciste. Noi ne-am străduit mult ca să eliminăm textul vechi, după care aceste bunuri erau transmise unei societăţi internaţionale a refugiaţilor evrei, care societate devenea astfel proprietara tuturor bunurilor vacante. Înţelegeţi uşor care ar fi fost urmarea acestei stări de lucruri şi ce izvor de ingerinţe şi influenţe nedorite ar fi rezultat din practicarea acestei dispoziţiuni.

În urma susţinerii acordată de reprezentanţii Uniunii Sovietelor, acest text a fost ameliorat. Noi cerusem eliminarea acestei dispoziţiuni, dar n-am reuşit. Am reuşit să obţinem doar o ameliorare, după care aceste bunuri rămase fără moştenitori sau nereclamate timp de şase luni după intrarea în vigoare a Tratatului, vor fi transferate guvernului român organizaţiunilor din România, care reprezintă asemenea persoane, organizaţiuni sau comunităţi.

Prin urmare, în loc să fie transferate unei organizaţiuni internaţionale, cu toate inconvenientele cu caracter internaţional, al noului proprietar, noi am înserat principiul că organizaţiunile naţionale evreieşti devin proprietarele acestor bunuri.

Desigur că din multe puncte de vedere este un mare avantaj acest lucru.

DI. dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Totuşi este adevărat că acesta constituie un privilegiu, o excepţie de la legile generale ale ţării.

Dl. Gh. Tătărescu, vicepreşedintele Consiliului: Natural, este încă o dispoziţiune grea.

Dl. dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Care va fi foarte rău comentată. Sper că cei interesaţi vor pricepe şi vor renunţa de a beneficia de această dispoziţiune.

Dl. Gh. Tătărescu, vicepreşedintele Consiliului: Sînt convins că evreii înşişi, cei înţelepţi, vor înţelege să ia iniţiativa înlăturării acestei dispoziţiuni, care nu se poate sprijini pe nici un considerent, nici juridic, nici politic.

Mai departe, în art. 28, fost 27, unde se vorbeşte de bunurile româneşti din Germania, graţie intervenţiei Uniunii Sovietice, s-a prevăzut la alineatul 1 că de la intrarea în vigoare a Tratatului de pace, bunurile din Germania aparţinând României sau cetăţenilor români nu vor mai fi tratate ca bunuri inamice.

Este un mare avantaj aceasta.

Mai departe: bunurile aparţinând României sau cetăţenilor români, ridicate şi duse cu forţa în Germania, după 12 septembrie 1944, vor fi restituite. Valoarea acestui alineat este scăzută prin data care se pune, data arimistiţiului. Atunci germanii fuseseră eliminaţi de pe teritoriul României şi toate raporturile şi ridicările de materiale au fost anterioare acestei date. Pe cale de interpretare, s-ar putea însă să se amelioreze această situaţie. În orice caz, sunt deschise anumite drumuri. Din nefericire la acest articol n-am putut obţine ceea ce am fi dorit cu toţii: anularea dispoziţiunii care anulează creanţa germană faţă de noi, dar lasă în picioare creanţa României faţă de Germania. N-am reuşit să soluţionăm această dreaptă cerere a României şi mă grăbesc să adaug că aceasta este una din ipotecile cele mai grele ce apasă asupra intereselor noastre economice şi financiare şi una din cele mai grele clauze înscrise în Tratat.

Trecem la art. 31 fost 30, celelalte, peste care am trecut fiind rămase aşa cum au fost stabilite la Paris.

Aici este mai mult o modificare de amănunt. Este vorba de clauza naţiunii celei mai favorizate, care a primit o definitivă consacrare şi toţi cetăţenii aparţinând Naţiunilor Unite se pot prevala de această clauză.

În sfârşit, în art. 32 fost 31 se prevede o nouă dispoziţiune în ceea ce priveşte comitetul de conciliaţiune.

Vă amintiţi că pentru toate diferenţele izvorâte din art. 23 şi 24, adică acordarea de despăgubiri, toate diferendele acestea trebuiau duse în faţa unui comitet de conciliaţiune. Noua redacţiune constituie un compromis între teza sovietică şi cea americană.

lată cum este fixată procedura comitetului de conciliaţiune:

Orice diferende care s-ar putea ivi în legătură cu art. 23 şi 24 şi anexele IV, V şi VI, parte b) din Tratatul de faţă, vor fi supuse unei comisiuni de conciliaţiune, compusă în număr egal din reprezentanţi ai guvernului Naţiunii Unite interesate şi ai Guvernului român.

A fost adoptat un compromis între două teze în sensul că, dacă nu se ajunge la un acord în trei luni de zile, oricare din cele două guverne va putea cere adăugirea unui al treilea membru în comisiunea de conciliaţiune, iar în lipsa unui acord asupra acestei alegeri, fiecare dintre părţi va putea cere secretarului general al Organizaţiunii Naţiunilor Unite să facă această numire.

Mai departe, în art. 33, fost 30 bis, s-a obţinut o modificare foarte importantă şi favorabilă intereselor noastre, fiindcă ne scapă de marile obligaţiuni, pe care le-am fi avut în ceea ce priveşte preţuirea din nou a bunurilor luate de la cetăţenii Naţiunilor Unite şi vărsate în contul armistiţiului, pentru acoperirea reparaţiilor.

Potrivit vechiului text, s-a impus României să recalculeze preţurile acestor bunuri pentru trecut şi să le calculeze pentru viitor, ţinându-se seama de condiţiunea preţurilor mondiale. Prin urmare, în practică, bunurile care au fost vărsate Sovieticilor în contul armistiţiului, şi care au fost cumpărate până acum la preţuri româneşti, trebuie să fie cumpărate la preţuri mondiale. Vă daţi seama ce sarcină bugetară ar fi întruchipat această obligaţiune. În vechiul text se prevăzuse că preţurile acestor bunuri trebuiau să fie în raport cu condiţiunile mondiale. S-a eliminat această obligaţiune şi s-a lăsat ca, pe cale de discuţiuni a I'aimable la început şi cu obligaţiuni procedurale mai târziu, să se facă această revizuire de preţuri pentru trecut şi calculare de preţuri pentru viitor.

Iată ce spune textul:

“Orice diferende care s-ar putea ivi în legătură cu preţurile plătite de guvernul român pentru mărfurile livrate de acest guvern în contul reparaţiunilor şi dobândite de la cetăţeni ai unei Puteri Aliate sau Asociate sau de la societăţi care aparţin unor cetăţeni ai acestor puteri, vor fi rezolvate fără a prejudicia executarea obligaţiunilor României cu privire la reparaţii, prin negocieri diplomatice între guvernul ţării interesate şi Guvernul român”.

De la ţară la ţară vom discuta direct această chestiune, fără a avea în considerare nici un element de bază, în orişice caz cu eliminarea principiului preţului just, în raport cu preţurile mondiale.

Mai departe: “Dacă negocierile diplomatice directe între părţile interesate n-ar duce la o rezolvare a diferendului în termen de două luni, diferendul va fi supus şefilor misiunilor diplomatice din Bucureşti ale Uniunii Sovietice, Regatului Unit şi Statelor Unite ale Americii pentru a fi rezolvat. În cazul că şefii de misiune nu vor ajunge la un acord în termen de două luni, una sau cealaltă dintre părţi va putea cere Secretariatului General al Organizaţiunii Naţiunilor Unite să numească un arbitru, a cărui hotărâre va fi obligatorie pentru părţile în litigiu”.

Prin urmare, nu mai există obligaţiunea prevăzută în vechiul Tratat, să ţină socoteala de preţurile mondiale, ci este o procedură de conciliaţiune de la stat la stat, care ne-ar putea duce până la un arbitru desemnat de ONU.

Atmosfera care s-a făcut de cei patru în această chestiune şi informaţiunile luate pe cale suplimentară în ceea ce priveşte felul în care urmează să fie aplicat acest text faţă de realităţile din România, mă fac să cred că vom putea ajunge la o înţelegere, ţinând seama numai de preţurile noastre româneşti, în ce priveşte dispoziţiunea prevăzută de acest text. În orişice caz, condiţiunea preţurilor mondiale a căzut.

Dl. dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Trebuie remarcată însă şi posibilitatea că s-ar putea ajunge, pe cale de arbitraj, la o soluţie defavorabilă ţării româneşti.

În orişice caz, rezultă de aici un învăţământ pentru noi toţi: să nu mai dăm străinilor concesiuni asupra patrimoniului nostru naţional. lată politica greşit dusă în trecut sub raport de exploatare a bunurilor noastre în colaborare cu capitalul străin.

Societăţile acestea s-au constituit stat în stat şi reclamă pentru ele un regim special de privilegii. Producătorului meu îi plătesc un preţ, iar unui concesionar străin, în aceeaşi ţară, când legile sunt generale pentru toţi cetăţenii, să-i plătesc alt preţ? Este şi un privilegiu imoral şi nedrept. Dar, încă o dată: plătim greşelile trecutului şi nu ale noastre. Să tragem însă învăţăminte şi să veghem, în ceea ce ne priveşte în special pe noi şi guvernul nostru, ca să ne apărăm cu dârzenie de încercările de constituiri de drepturi şi concesiuni asupra bunurilor sau izvoarelor de bogăţie.

Dl. Gh. Tătărescu, vicepreşedintele Consiliului: În sfârşit, domnilor, ultima modificare adusă Textului de la Paris – şi foarte important㠖 pentru regimul Dunării o constituie dispoziţiunea înserată în art. 36, fost 34, care prevede: “Navigaţiunea pe Dunăre va fi liberă şi deschisă cetăţenilor, vaselor de comerţ şi mărfurilor tuturor statelor pe picior de egalitate, în ce priveşte taxele portuare şi de navigaţie şi condiţiile la care este supusă navigaţiunea comercială. Dispoziţiunile de mai sus nu se vor aplica traficului între porturile aceluiaşi stat”.

Prin urmare, în acest articol se prevăd principiile – care pentru noi sunt foarte importante – ale libertăţii şi egalităţii de tratament, precum şi dreptul de a fixa condiţiuni speciale în această materie. Aceste trei principii dau completă satisfacţie punctului de vedere românesc şi suntem foarte mulţumiţi că au fost înscrise.

N-a fost înscris însă punctul de vedere pentru care am militat – şi nu este timp acum, dar într-o viitoare şedinţă, cu ocazia ratificării Tratatului de pace, vom avea de examinat care trebuie să fie punctul de vedere românesc în ceea ce priveşte regimul de navigaţie pe Dunăre, în legătură cu poliţia, cu drepturile riveranilor şi cu tot ceea ce am spus că constituie regimul de navigaţie de la izvoarele Dunării şi până la Marea Neagr㠖 n-a fost înscris ceea ce cerusem noi, ca o anticipare: ca la viitoarea conferinţă ce va avea să reglementeze regimul acesta să nu participe decât riveranii.

Această cerere era în legătură cu un alt principiu, de mult stabilit în politica noastră din trecut, când, în ocaziuni care i-au fost date de istorie, România a căutat de 40 ani încoace să se libereze de ipoteca pe care o constituie Tratatul încheiat în 1856 la Paris şi care, precum bine ştiţi, este acela care reglementa regimul navigaţiei pe Dunăre, de acord cu cele şase mari puteri de atunci, în absenţa Rusiei, în vremea aceea şi fireşte acordând României o parte foarte redusă în ceea ce priveşte dreptul de administraţie în navigaţia pe Dunăre, de la intrarea ei în ţară şi până la Deltă. Principiul acesta n-a fost înserat nici în tratat, nici în protocolul încheiat după semnarea tratatului. Din informaţiile neautentice obţinute de noi rezultă că în primele şase luni de la punerea în aplicare a Tratatului de pace, adică de la schimbarea textelor de ratificare, trebuie convocată o conferinţă a Dunării, la care vor lua parte şi neriveranii. Prin urmare, acest punct de vedere n-a fost împărtăşit. Vom vedea atunci ce atitudine va trebui să adoptăm şi care va fi poziţia României.

Cu art. 36 am terminat cu marile modificări aduse textului de la Paris. În celelalte părţi ale lui nu s-au făcut decât mici schimbări de stil, eliminări de repetiţii, precizări, nu însă şi modificări importante.

Domnilor, în felul acesta se prezintă Tratatul, după un an jumătate de discuţii, la care am fost şi noi chemaţi la Paris, dar care în genere s-a făcut fără consultarea noastră şi care incontestabil constituie un act faţă de care trebuie să ne înclinăm.

Tratatul acesta are, după părerea mea, şi părţi de lumină şi părţi umbrite. EI consfinţeşte o dată pentru totdeauna drepturile României asupra hotarelor neatinse ale Ardealului. Acordul acesta cu caracter istoric de reîntregire a Transilvaniei este o operă cu care se mândreşte guvernul prezidat de preşedintele nostru, domnul doctor Petru Groza şi este una din marile realizări ale acestui regim.

Tratatul acesta mai prevede încă un lucru, căruia după părerea mea nu i s-a dat suficientă atenţie: prin acest Tratat noi eliminăm ipoteca tratatelor de la Versailles şi Saint-Germain, care obligau România să accepte un regim al minorităţilor, care desigur reprezintă o ştirbire a plenitutidinii suveranităţii ţării româneşti. Tratatul acesta elimină regimul minorităţilor instituit prin Tratatele de la Versailles şi Saint-Germain şi constituie din acest punct de vedere un nou act de consfinţire a independenţei noastre în concertul celorlalte popoare. Acest Tratat a fost apoi ameliorat, cu stăruinţele noastre, ale guvernului, noi căutând să-i dăm o linie cât mai apropiată de interesele noastre.

N-am reuşit întotdeauna.

Să nu uităm – şi viu acum la părţile adumbrite ale Tratatului – şi avem datoria să facem ca acest lucru să-I înţeleagă şi ţara, că acesta este un Tratat pentru o ţară învinsă. Tratatul acesta este Tratatul încheiat în urma unui război pierdut. Să nu plecăm de la alt punct de vedere. Actul de la 24 august 1944, săvârşit de regele şi de poporul nostru, a împiedicat ca învingerea să se transforme în dezastru. Dar pentru prima dată, de un veac, România pierde un război. Suntem o ţară înfrânt㠖 şi de aici vin toate părţile adumbrite din acest Tratat.

Noi ne realizăm destinul. Am avut până acum destinul să fim numai ţară învingătoare. Am fost învingători în războiul de la 1877, după care România şi-a câştigat independenţa, am fost învingători în războiul nenorocit din 1913, când România a făcut, după părerea mea, o mare greşeală...

Dl. dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: De fapt, acela nici n-a fost un război: a fost un marş militar dirijat spre spatele unui inamic, angajat în altă parte.

Dl. Gh. Tătărescu, vicepreşedintele Consiliului: ...am fost învingători în 1916. Este prima dată acum, într-un veac de dezvoltare politică, că pierdem un război. Plătim noi greşelile unui regim dement, care a dus ţara într-un război ce nu corespundea intereselor ţării.

De aceea, unele clauze ale acestui Tratat sunt foarte bune, iar pe altele le socotesc personal chiar nedrepte. Am căutat ca pe acestea din urmă să le ameliorăm. Într-unele părţi am reuşit, în altele nu.

Vom căuta şi de aici înainte să ameliorăm unele din clauzele Tratatului. Vom vedea – cer această încuviinţare împreună cu delegaţia, care s-a hotărât să semneze acest Tratat – după ce vom lua contact şi cu realităţile de la Paris, când vom merge să semnăm Tratatul, dacă va fi locul să facem anumite declaraţiuni, care să pună în lumină poverile pe care acest Tratat le pune României şi dificultăţile pe care noi le vom avea de întâmpinat la aplicarea lui.

Tratatul, aşa cum este, cu părţile lui luminoase şi cu părţile lui umbroase, este un act care trebuie acceptat. EI pune capăt unui tribut nenorocit şi deschide un drum de lumină, pentru că aşa a fost cu Transilvania redobândită după patru ani de urgie, aşa a fost cu regimul minorităţilor, care era un regim de capitulaţiuni speciale şi cu teritoriul nostru aşa cum este şi care poate constitui pentru neamul românesc terenul pe care se dezvoltă tot complexul de însuşiri care poate face din neamul românesc un neam care să-şi aducă contribuţia la civilizaţia lumii. Cu acest teritoriu, aşa cum este acum, cu suveranitatea noastră, noi putem privi viitorul cu încredere.

Domnilor miniştri, vă rog să ne încuviinţaţi să semnăm acest Tratat cu eventualele declaraţiuni care vom fi siliţi să le facem în momentul în care îl vom semna.

DI. dr. P. Groza, preşedintele Consiliului: Domnilor miniştri, vă rog să-mi daţi voie să închei această parte din programul nostru de astăzi din ordinea de zi, în primul rând mulţumind domnului ministru de externe pentru ampla expunere pe care a făcut-o, expunere care ne absolvă de sarcina de a comenta acest referat.

Am desprins din această expunere că reprezentanţii ţării noastre şi-au făcut datoria din plin; ei au epuizat toate mijloacele, cu toate argumentele – după cum aţi văzut şi din memoriul pe care I-au depus în faţa Conferinţei şi care a fost citit aici – toate argumentele pe care le-au putut înşirui pentru a determina o soluţie care să salvgardeze interesele noastre şi care să nu ne impună sarcini sau obligaţiuni nepotrivite, prea greu de suportat.

Această muncă depusă de reprezentanţii noştri la Conferinţa de la Paris şi în prealabil face ca să repetăm aici mulţumirea pe care i-am adus-o şi să avem conştiinţa liniştită că mai mult nu se poate face, de unde cred că şi hotărârea noastră de a da împuternicirea cerută de domnul ministru de externe pentru semnarea Tratatului de pace trebuie s-o dăm în unanimitate şi fără nici o şovăire, urmând ca domnul ministru de externe împreună cu delegaţii care se vor prezenta la Paris la semnare să cerceteze realităţile de acolo, luând contact cu cei în drept şi competenţi şi să vadă dacă este, cazul unei manifestări de dorinţă a noastră, în ce formă şi cum s-ar putea face aceasta. Rămâne în sarcina acestei delegaţii întreagă această răspundere.

Un lucru ţin să-I subliniez: întreg Tratatul de pace este o unitate. EI nu poate fi divizat. Are, cum spune domnul ministru de externe, părţi umbroase şi părţi luminoase. Noi nu putem să acceptăm numai părţile luminoase şi să refuzăm altele care nu ne convin.

Cei care ne vor face critică şi vor fi destui de aceştia, să ştie însă că noi ne-am făcut datoria nu numai în decursul tratativelor pentru pace, dar noi ne-am făcut datoria şi prin munca noastră de guvernare. Începând de la 6 martie 1945 şi până la semnarea acestui Tratat, noi am urmărit consecvent o linie politică a adevăratei democraţii şi care linie politică a determinat în cea mai mare parte rezultatele obţinute, părţile luminoase ale acestui Tratat, începând cu dobândirea în întregime a Ardealului de nord şi până la obţinerea integrală a suveranităţii statului nostru, prin eliminarea părţilor de care vorbea domnul ministru de externe, dictatul de la Viena, tratatul minorităţilor.

Politica noastră democrată faţă de popoarele conlocuitoare a dus în mare parte la acest rezultat.

Deci, încă o dată credem că putem depăşi la ultimul act de formalitate, la semnarea Tratatului de pace, cu conştiinţa că am făcut tot ce este posibil pentru a salva interesele ţării. În fond, sarcinile sunt grele şi mari. Vom face totul ca să ne respectăm semnătura. Dar aceste sarcini vor fi cu timpul lichidate. Ceea ce rămâne însă, iară ca o unitate, cu hotarele ei aşa cum sunt, este de ajunsă temelie pentru ca să păşim uniţi la reconstrucţie, pentru ca să creăm condiţii de viaţă nouă pentru poporul nostru şi pentru popoarele conlocuitoare. Depinde numai şi numai de munca noastră, de hotărârea noastră de a lucra înainte în slujba progresului si prosperităţii acestei ţări pe care o vedem iarăşi suverană, pentru ca pe lângă toate sarcinile s-o vedem pe linie istorică într-o formaţiune capabilă de a trăi, cu toate catastrofele prin care a trecut şi care puteau crea o altă situaţiune tragică şi pentru ţară şi pentru neamul nostru.

Cu aceasta am încheiat discuţiunile asupra acestui punct din ordinea de zi.