III.43. NICOLAE TITULESCU: “MINORITĂŢILE”

Elaboratã: 1937 (din vol. “Politica externă a României”).

Text: “Politica externă a României (1937)”, Nicolae Titulescu, Ed. Enciclopedică, Bucuresţi 1994.

Minorităţile reprezintă o problemă vitală pentru România, mai periculoasă chiar decât revizuirea.

S-ar putea spune că revizuirea este o chestiune ridicată numai în mod excepţional, în timp ce minorităţile reprezintă o chestiune de fiecare zi.

Revizionismul uneşte naţiunea română într-un front comun împotriva inamicului; chestiunea minorităţilor poate dezintegra naţiunea română, deoarece forurile internaţionale sunt chemate să alcătuiască legea minorităţilor şi astfel legea minorităţilor poate precumpăni asupra legii majorităţilor.

Chestiunea minorităţilor poate, de asemenea, dezintegra naţiunea română, pentru că toate minorităţile, cu numai câteva excepţii, acţionează sub îndrumarea statelor de care sunt unite prin legături rasiale.

Cel care stă cu ochii aţintiţi spre Budapesta, Viena, Berlin şi Moscova este, după părerea mea, un membru al minorităţii.

Cel care stă cu ochii aţintiţi numai spre Bucureşti este, după părerea mea, român.

În plus, controlul internaţional asupra minorităţilor este o sursă de mari dificultăţi şi trebuie să coincidă exact cu ceea ce ne-am angajat să acceptăm, dar nu mai mult.

În ceea ce priveşte controlul internaţional în domeniul minorităţilor, instinctul naţional îi impune României o atitudine similară celei adoptate de Portia, care, apărând victima lui Shylock, a spus:

“Dar sânge să nu verşi şi nici să tai/mai mult sau mai puţin decât cu pfunt de carne...”¹

Să fim cât se poate de limpezi asupra acestei chestiuni:

Nu abordez ideea persecutării minorităţilor şi nici a violării legii internaţionale pe care noi am semnat-o. Sunt preocupat de posibilitatea de a avea o minoritate care să nu fie asimilată României actuale şi care să acţioneze în interiorul ţării în conformitate cu sugestiile ce îi vin din afară pentru a distruge statul care o protejează.

Înţeleg întru totul că minorităţile trebuie tratate cât se poate de bine, dar privesc problema lor ca o problemă internă a României.

Înţeleg, de asemenea, că membrii minorităţilor trebuie să ajungă la o înţelegere cu Guvernul român, pentru a obţine cele mai bune condiţii de viaţă posibile.

Nu înţeleg de ce chestiunea minorităţilor trebuie să devină o problemă internaţională, trecând dincolo de limitele Tratatului minorităţilor. Vom vedea imediat care sunt aceste limite.

Nu pot accepta ca, în prezent, statele străine să fie atât de îndrăzneţe încât să-şi închipuie că minorităţile pot deveni obiectul unor negocieri internaţionale. Am trăit perioada în care au fost aplicate pentru prima dată Tratatele de Pace şi când o asemenea problemă ar fi fost considerată drept o aberaţie mintală.

Se poate obiecta: Nu ai încheiat chiar dumneata un acord asupra minorităţilor între România şi lugoslavia?² Da, dar cele două ţări şi-au recunoscut reciproc frontierele şi s-au angajat să-şi verse sângele dacă aceste frontiere ar fi violate.

Când alte ţări vor renunţa la revizionism şi îşi vor asuma obligaţii ca cele luate de lugoslavia, atunci se va fi creat o nouă situaţie. Şi chiar atunci, ştiind cât de puternice sunt rezervele în mintea unor oameni, tot aş mai ezita.

Astăzi, repet, instinctul de autoapărare îi dictează României să respecte numai acele drepturi ale minorităţilor care sunt stabilite prin Tratatele cu privire la minorităţi.

Dacă pot interveni acorduri directe, compatibile cu interesele româneşti, între Guvernul român şi minorităţi, aceste acorduri vor trebui să fie respectate.

Atunci când românii constituiau o minoritate în cadrul fostei monarhii austro-ungare, a fost oare statutul lor subiect de discuţie între împăratul Franz Joseph³ şi regele Carol I?⁴ Nu! Minoritatea română din Transilvania s-a limitat la a face o plângere împăratului. Persecuţiile şi împilările care au urmat după prezentarea acestui faimos Memorandum sunt bine cunoscute.

Am putea oare noi, astăzi, permite orice discuţie, cu Budapesta sau alte capitale, cu privire la membrii minorităţii maghiare sau ai oricărei alte minorităţi, care sunt cu toţii cetăţeni români? Aceasta ar fi ridicol, dacă nu demn de milă.

lon I. C. Brătianu, cu minunatul său instinct naţional, a prevăzut semnificatia controlului internaţional în chestiunea minorităţilor şi I-a refuzat. S-au comis, însă, greşeli în prezentarea cauzei româneşti.

Lui nu i-a păsat! Chiar şi soarele are pete.

Răspunzători sunt colaboratorii săi, care trebuiau să-I sfătuiască asupra formei tehnice pe care trebuia să o îmbrace refuzul României.

lon I. C. Brătianu avea alte preocupări: el a creat România Mare.

lar principalul expert al marelui lon I. C. Brătianu la Conferinţa de la Paris a fost dl Victor Antonescu. Nu este ciudat să remarcăm că, drept urmare a situaţiei dificile în care s-a găsit România la Conferinţa de la Paris, lon I. C. Brătianu I-a luat ca expert la Conferinţa de la Genova⁵ pe ministrul Constantin Diamandi?⁶

Nu este, de asemenea, curios să constatăm că guvernele liberale ale lui lon şi Vintilă Brătianu, în 1927 şi 1928, nu I-au inclus pe dl Victor Antonescu?

EI a redevenit ministru⁷ abia în 1933, ca urmare a anumitor împrejurări pe care le cunosc foarte bine, deoarece am jucat şi eu un rol în ele.

Cum a prezentat lon I. C. Brătianu refuzul României? Ca o imposibilitate morală, căci controlul internaţional al minorităţilor violează principiul egalităţii între statele suverane. Franţa, Anglia şi Italia au minorităţi, dar fără control internaţional.

Aceasta este perfect adevărat.

Argumentul trebuia prezentat, dar trebuia să fie însoţit de un altul. Obţinând teritorii, evident, ca urmare a sacrificiilor noastre, dar şi ca rezultat al victoriei finale câştigate de Franţa şi Marea Britanie, oricât ar fi de justificate argumentele bazate pe egalitatea statelor suverane, ar fi fost dificil să se impună o servitute internaţională Angliei şi Franţei, într-un moment când, prin victoria lor, ele au permis armatelor române să extindă teritoriul nostru naţional.

Modul în care România ar fi trebuit să-şi prezinte refuzul decurge, după părerea mea, din felul în care s-a ridicat această problemă în cadrul Conferinţei de Pace.

În proiectul iniţial al Pactului Societăţii Naţiunilor exista un articol 21, care prevedea protejarea minorităţilor din toate ţările.

Acest articol, care a fost acceptat de toate statele chemate să-I semneze, era redactat în termenii următori:

“Înaltele Părţi Contractante sunt de acord să declare că nici un obstacol nu trebuie să împiedice libera exercitare a oricărei credinţe, religii sau opinii, a căror practicare nu este incompatibilă cu ordinea publică şi cu obiceiurile şi că, în cadrul jurisdicţiilor lor respective, nimănui nu i se va tulbura viaţa, libertatea sau urmărirea fericirii sale pe motivul adeziunii sale la o asemenea credinţă, religie sau opinie”.

Acest articol 21 a fost eliminat din proiectul de Pact din cauză că s-a considerat că el ar încălca suveranitatea statelor.

Noile state au invocat atunci principiul egalităţii suverane si au declarat că acceptă orice prevederi corespunzătoare pe care ar fi gata să le accepte statele membre ale Societăţii Naţiunilor în privinţa propriilor lor teritorii, însă au refuzat să se supună clauzelor speciale.

Cum a justificat Conferinţa de Pace faptul că anumitor ţări li s-au impus obligaţii considerate incompatibile cu suveranitatea firească a unui stat? Într-un fel foarte simplu. S-a spus statelor cu minorităţi: Noi vă acordăm o sporire a teritoriului, noi vă garantăm noile voastre frontiere, şi este, prin urmare, echitabil ca noi să prevedem în ce condiţii putem să vă dăm o asemenea garanţie.

La 31 mai 1919, când s-a discutat chestiunea minorităţilor, preşedintele Clémenceau⁸ şi preşedintele Wilson s-au pronunţat în felul următor:

Preşedintele Clémenceau – “Nu cred că ar fi umilitor pentru România să primească sfaturi prieteneşti din partea unor state cum ar fi Statele Unite ale Americii, Marea Britanie şi Franţa; nici unul dintre aceste state nu doreşte să exercite o autoritate ilegală în România”.

Presedintele Wilson – “În aceste condiţii este oare neraţional sau nedrept ca Marile Puteri să le spună asociaţilor lor, vorbind nu ca dictatori, ci ca prieteni: Nu ne este posibil să garantăm reglementări teritoriale pe care nu le considerăm juste şi nu putem fi de acord să subziste indiferent ce elemente de dezordine, care, după părerea noastră, vor tulbura pacea lumii...”

“Cum adică? Ar putea oare, de pildă, Statele Unite, căci aceasta este singura putere în numele căreia pot vorbi, să declare poporului său, la 3000 de mile distanţă, după ce a semnat aceste Tratate de Pace, că a statornicit pacea în lume, atunci când aceste Tratate conţin anumite elemente care nu ni se par a fi permanente? Aceasta nu este posibil! Şi totuşi aceste tranzacţii implică, din partea României, Cehoslovaciei şi Serbiei, speranţa că, dacă oricare dintre clauzele reglementării nu ar fi respectate, Statele Unite îşi vor trimite armatele şi navele pentru a veghea la executarea lor.”

“Îi rog pe prietenii mei Krâmar⁹, Trumbić¹⁰ şi Brătianu să fie încredinţaţi că, dacă socotim preferabil să păstrăm în Tratat anumite cuvinte pe care ei ar dori să le omitem, nu o facem pentru a insista asupra unor condiţii nerezonabile, ci pentru că noi dorim ca Tratatul să ne dea dreptul de a hotărî dacă acestea sunt lucruri pe care le putem garanta. “

Ca răspuns la aceasta, România ar fi trebuit să spună, după menţionarea argumentului egalităţii suverane: “Desigur, se înţelege că obligaţiile decurgând din Tratatul minorităţilor au, în contrapartidă, securitatea pe care dv. o oferiţi în privinţa noilor frontiere. Drept contrapartidă la această securitate, şi numai în aceste condiţii, acceptăm noi Tratatul minorităţilor şi cerem ca formularea lui să fie modificată. “

În momentul respectiv, ar fi fost uşor să se obţină aceste modificări.

Întrucât Wilson nu a fost în stare să determine Statele Unite să accepte Tratatul de Pace din cauza angajamentelor cuprinse în Pactul Societăţii Naţiunilor, care, potrivit Partidului Republican din Statele Unite, încălcau Doctrina Monroe, obligaţia de securitate ar fi dispărut, iar, drept consecinţă, ar fi dispărut şi controlul internaţional în problema minorităţilor.

Deoarece nu a fost urmată această metodă, din 1919 şi până în ziua de azi, am fost martorul unei slăbiri progresive a obligaţiei de securitate până la dispariţia ei practică, producându-se în schimb, o întărire şi o agravare a obligaţiilor faţă de minorităţi.

Toate acestea m-au dus la convingerea pe care o nutresc în prezent.

Atunci când legătura dintre problema minorităţilor şi problema securităţii a fost înlăturată în urma eşecului preşedintelui Wilson, Tratatul minorităţilor ne-a fost impus de către Conferinţa de Pace, care, în esenţă, ne-a spus cu claritate: “fie primiţi noile teritorii împreună cu obligaţiile faţă de minorităţi, fie nu primiţi nimic.”

Guvernul Vaida din 1919 I-a trimis pe generalul Coandă¹¹ la Paris, iar acesta a semnat Tratatul minorităţilor¹² fără a schimba măcar o virgulă. Aceasta – adică acceptarea Tratatului aşa cum era, după ce am plecat trântind uşile – explică faptul că cel mai rău dintre toate Tratatele cu privire la minorităţi este cel referitor la România.

Nu trebuie să indic decât un singur fapt pentru a dovedi aceasta.

În România există control internaţional nu numai asupra noilor teritorii, dar şi asupra celor din Vechiul Regat.

Acest lucru este de necrezut.

Vechiul Regat al României era un stat suveran în care străinii nu aveau nici un drept să se amestece. Astăzi el este supus Tratatului cu privire la minorităţi, iar orice locuitor al Vechiului Regat are acelaşi drept de a se plânge la Geneva ca şi locuitorii Transilvaniei, Banatului sau Bucovinei.

Trebuie să spun că, deşi prin Tratatul de recunoaştere a Basarabiei, semnat¹³ de Marile Puteri în 1920, basarabenii au primit aceleaşi drepturi, ca şi toţi ceilalţi membri ai minorităţilor, URSS nu se sinchiseşte prea mult de controlul minorităţilor pe baza Tratatelor din 1919, şi a arătat acest lucru destul de clar Poloniei, întrucât ea respinge orice control străin în privinţa minorităţilor pe propriul său teritoriu.

Au existat plângeri din partea basarabenilor la Geneva, e adevărat, dar ele nu au avut niciodată dimensiunile şi rezultatele plângerilor maghiare, deoarece URSS nu a sprijinit aceste minorităţi şi nu le-a acordat acelaşi ajutor pe care îl dă Ungaria membrilor minorităţilor ungare atunci când aceştia fac apel la Societate.

lon I. C. Brătianu a părăsit cu indignare Conferinţa de Pace, trântind uşile în urma sa şi fiind sprijinit de un front unit greco-iugoslavo-român.

Statele nou create, ca Polonia şi Cehoslovacia, au adoptat o altă atitudine.

Polonia a semnat Tratatul minorităţilor la Versailles, la 28 iunie 1919.

Cehoslovacia a semnat acelaşi Tratat la Saint-Germain-en-Laye, la 10 septembrie 1919.

Franţa a făcut toate eforturile posibile – adică toate sacrificiile – în vederea spargerii frontului greco-sârbo-român, pentru a obţine semnarea Tratatului minorităţilor de una dintre aceste trei ţări cu interese limitate.

Este uşor de uitat că, în 1919, Cehoslovacia şi Polonia nu erau state puternice, aşa cum sunt astăzi. Pe acea vreme, România, lugoslavia şi Grecia contau înaintea lor.

Am cunoscut vremea când, datorită simplului fapt că ţara noastră nu era un nou venit în viaţa europeană, aveam întotdeauna un loc de onoare.

Cum s-au schimbat de atunci lucrurile! lugoslavia şi-a apărat cu succes interesele sale naţionale, dacă nu prin metoda pentru care m-am pronunţat eu, atunci, prin alta, în schimbul acceptării de către ea a Tratatului minorităţilor.

a) Înainte de toate, în mod foarte evident, ea a cerut ca fostul teritoriu al Serbiei să nu fie obiectul controlului internaţional. Acest lucru i-a fost acordat foarte uşor, aşa cum se prezentau lucrurile pe acea vreme.

b) lugoslavia a solicitat – şi a obţinut – un împrumut de 500 milioane franci francezi, pe atunci echivalenţi cu franci aur.

Pe baza acestui împrumut, ea a realizat 1500 milioane dinari aur.

La rata de 4 coroane ungare la dinar, ea şi-a retras coroanele pe baza împrumutului francez.

La Conferinţa de la Haga¹⁴ din 1929, ca urmare a negocierilor iscusite ale prietenului meu Djurić¹⁵, acest împrumut francez a intrat în oala comună a datoriilor de război, sau, în termeni mai eleganţi, a fost dat pradă uitării.

Dacă mai este cineva surprins din cauză că dinarul este mereu cotat mai bine decât leul, explicaţia se găseşte în faptele mai sus-menţionate.

România a preschimbat coroanele ungare şi austriece prin emisiuni noi, neacoperite, de lei. lugoslavia a schimbat coroanele ei pe baza împrumutului francez, fără a emite noi dinari fără acoperire.

c) În 1919, lugoslavia a cerut 6% din suma totală a reparaţiilor, ceea ce a şi obţinut destul de uşor în acel moment, chestiunea reparaţiilor nefiind de natură imediată.

Aceasta fiind situaţia, lugoslavia a fost, de asemenea, în măsură să semneze Tratatul minorităţilor la Saint-Germain-en-Laye, la 10 septembrie 1919.

În acelaşi timp, toate acestea s-au petrecut sub pecetea secretului diplomatic.

Acum, după ce au trecut douăzeci de ani, este posibil să le menţionăm în mod deschis.

Pot cita sursa informaţiilor mele: marele prieten al ţării mele şi al meu personal, acum decedat, Loucheur¹⁶. EI a fost acela care a dus toate aceste negocieri.

Loucheur avea un suflet arzător, cunoscut numai de cei care I-au iubit. Devotamentul său faţă de prieteni era fără margini. Loucheur, după cum i-am spus o dată eu însumi, era ca un câine de pază: nu-i iubea decât pe cei care aveau încredere în el.

Altfel, era tăios şi nervos; el, care era, în esenţă, un sentimental.

Într-o zi, la Haga, pe când îi explicam că este o mare ruşine să dai României numai unu la sută din suma totală a reparaţiilor, el mi-a răspuns: “Ştiţi ce reprezintă acest unu la sută? Este ceea ce rămâne după ce toţi ceilalţi şi-au luat partea: Franţa, Belgia, Italia, Anglia etc.”

I-am răspuns: “Dar Iugoslavia capătă mai mult de 5%. Nu contest eroismul armatei iugoslave sau splendoarea gestului său cu ocazia retragerii în Corfu. Dar lugoslavia, fiind mai săracă decât România, nu putea să fi suferit de cinci ori mai mult decât noi. Ea nu are nici cerealele noastre şi nici petrolul nostru.”

Loucheur a răspuns: “Acest 5% este rezultatul aranjamentelor făcute cu Drasković, care, cu o mare clarviziune, când nimeni nu se gândea la reparaţii, a cerut 6%”.

Tot Loucheur mi-a spus că, în timpul diferitelor conferinţe, a trebuit să reducă câteva zecimi de procent din acest 6%. lar la toate acestea, el a adăugat: “Acest unu la sută al României va rămâne neschimbat, indiferent ce faceţi. Nu veţi reuşi niciodată să obţineţi o sporire, pentru că nu a mai rămas nimic. Toate activele disponibile au fost deja alocate. Luptaţi pentru compensaţii, deoarece România nu capătă decât unu la sută”.

Am urmat sfatul său. Am pus chestiunea procentului de unu la sută la toate conferinţele şi am obţinut anularea Datoriei de Liberare, a plăţilor pentru proprietăţile de stat – care reprezentau aproape 2000 milioane de franci aur – şi a aranjamentelor cu privire la optanţi etc.

Totuşi, pe cale de consecinţă, tot ce am obţinut a fost acordat şi lugoslaviei şi Cehoslovaciei.

Se va vedea că soarta mea a fost să lupt pentru Mica Înţelegere în bloc, chiar atunci când nu luptam decât pentru România.

Este interesant de remarcat data descoperirii faptului că există o chestiune a optanţilor şi în cazul lugoslaviei şi Cehoslovaciei. De abia la Haga am convins Marile Puteri că, obligaţia României fiind limitată la o anuitate de expropriere internă, regimul aplicat în România ar fi unul de egalitate între străini şi pământeni. Acela a fost momentul când, spre marea mea surprindere, au fost deschise dosarele iugoslav şi cehoslovac.

În 1930, într-un moment de sinceritate, delegatul ungur mi-a spus: “Noi am făcut o greşeală atunci când am început cu România în ridicarea chestiunii optanţilor, deoarece, la urma urmei, în România exproprierile sunt plătite deşi sumele plătite n-au mai reprezentat aproape nimic în urma căderii leului. A fost, de asemenea, o greşeală faptul că v-am avut drept oponenţi. Ar fi trebuit să începem cu lugoslavia, care a confiscat pur şi simplu bunurile ungare”.

Pentru a fi corect, trebuie să adaug că îndemnizaţia pentru expropriere plătită de lugoslavia de atunci şi până acum (şi de Cehoslovacia de la început) este mult mai mare decât preţul exproprierii româneşti. Prin urmare, întrucât România a expropriat la preţul cel mai scăzut, optanţii ei au obţinut cel mai mare procentaj din suma de 100 milioane franci aur pe care Marile Puteri s-au angajat să o plătească Ungariei ca rezultat al Acordurilor de la Haga. lar dl Beneš mi-a spus, în trecut, că avea în vedere să realizeze, din procentajul său, anumite economii pe care să le verse în conturile român şi iugoslav.

Nu este mai puţin adevărat, că între 1923 şi 1930, când opinia publică internaţională a fost stârnită împotriva României din cauza chestiunii optanţilor, existau pământuri ungureşti care fuseseră confiscate de Guvernul iugoslav şi despre care Ungaria nu a spus nimic.

În prezent, în condiţiile haosului cauzat de chestiunea reparaţiilor, aranjamentele de la Haga au fost date uitării.

România poate fi liniştită în ceea ce priveşte chestiunea optanţilor, deoarece, atunci când au fost semnate aranjamentele, am făcut următoarea declaraţie, amintită în minutele pe care le-am semnat cu toţii:

“Se înţelege că, în vederea îndeplinirii totale a obligaţiilor sale faţă de Fondul Agricol, România nu are alte obligaţii în afara achitării anuităţilor anuale prevăzute în paragraful (a) al articolului 9 din Acordul nr. III” (adică, nimic peste anuităţile interne de expropriere).

Preşedintele (dl Loucheur), în numele Conferinţei, a declarat că este de acord”.

Aranjamentul lui Drasković cu Loucheur m-a obsedat multă vreme. Într-o zi m-am dus împreună cu prietenul meu Voja Marinković, fost prim-ministru al lugoslaviei, la cimitirul din Belgrad, pentru a depune, aşa cum am făcut de fiecare dată când m-am aflat în această capitală, o coroană pe mormântul fratelui său, Paja Marinković¹⁷, datorită căruia îi apreciez şi iubesc pe iugoslavi. Acum, când mă duc la Belgrad, depun două coroane, căci si Voja Marinković este acum dispărut.

Pe neaşteptate, am văzut monumentul unui bărbat tânăr, în picioare.

L-am întrebat pe Marinković cine este.

Mi-a răspuns: “Drasković”:

De îndată, întreaga problemă, aşa cum mi-a fost explicată de Loucheur, mi-a venit în minte şi, la rândul meu, i-am relatat-o lui Marinković.

EI a răspuns: “Nu e adevărat”, pe un ton care m-a făcut să înţeleg că, în calitate de iugoslav, nu dorea să discute despre aceasta.

Am schimbat atunci conversaţia şi am întrebat: “De ce boală a murit Drasković? Pare să fi fost foarte tânăr”.

Marinković a răspuns cu înţeles: “Nu a murit de vreo boală; a fost împuşcat ca duşman al naţiunii”.

Am înţeles atunci ceea ce am înţeles şi mai bine mai târziu, că dacă opinia publică nu este ţinută la curent cu toate chinurile pe care le înduri atunci când îţi aperi ţara, este posibil să fii, în acelaşi timp, martir şi duşman al naţiunii.

Astăzi, România are un Tratat cu privire la minorităţi, pe care nu-I poate repudia în mod unilateral, deoarece el este legat de importante sporuri teritoriale acordate în baza Tratatului de Pace.

Totuşi, aplicarea lui trebuie să se limiteze la ceea ce reprezintă de fapt Tratatul, iar nu la ceea ce ar dori alţii să reprezinte. De aceea, România nu trebuie să urmeze drumul parcurs de alţii. Ea trebuie să urmeze o linie proprie: aplicarea Tratatelor minorităţilor aşa cum au fost ele semnate, fără procedura minorităţilor, pe care Parlamentul nu a ratificat-o, dar care a fost aplicată în trecut pentru că toată lumea i s-a supus.

Aici trebuie menţionat un punct care prezintă importanţă.

Polonia avea două tratate cu privire la minorităţi în 1934, când a repudiat unul dintre ele: primul, un tratat bilateral, semnat cu privire la Silezia superioară la 15 mai 1922, cu statul, având principala minoritate, Germania; cel de al doilea, un tratat general, care se aplica celorlalte minorităţi.

Cel de al doilea tratat a fost cel pe care I-a repudiat Polonia.

Întrucât celălalt tratat expirase, negocierile cu Germania cu privire la minorităţi au dus la o declaraţie comună asupra minorităţilor.

În Declaraţia polono-germană, cele două guverne recunosc importanţa tratării minorităţilor din punctul de vedere al bunelor lor relaţii reciproce. Ele acceptă faptul că o minoritate va fi cu atât mai fericită şi mai satisfăcută de situaţia sa, dacă minoritatea din cealaltă ţară este tratată în mod similar.

La vremea respectivă, Germania şi Polonia au formulat cinci principii:

1 ) Germania şi Polonia se angajează să nu facă nici o încercare de asimilare a minorităţilor lor respective.

2) Fiecare minoritate va avea libertatea de a folosi propria limbă în relaţiile personale şi economice, precum şi în presă şi în cadrul întrunirilor publice.

3) Fiecare minoritate are dreptul să-şi grupeze membrii în asociaţii economice şi culturale.

4) Ea are dreptul să aibă şcoli confesionale.

5) Reprezentanţii unei minorităţi nu trebuie să fie stânjeniţi în ceea ce priveşte alegerea sau exercitarea profesiei lor. Ei se bucură de aceleaşi drepturi ca şi membrii majorităţii în privinţa dobândirii oricărui fel de proprietăţi, inclusiv imobiliare.

Cercurile politice germane subliniază că Declaraţia polono-germană nu poate fi pusă în legătură cu obligaţiile internaţionale din sfera protecţiei minorităţilor. Ele subliniază, de asemenea, faptul că Polonia a denunţat, în 1934, Statutul Internaţional al Minorităţilor. Aceste cercuri contrapun din nou metoda negocierilor directe metodelor urmate de Societatea Naţiunilor care, potrivit afirmaţiilor lor, sunt sortite eşecului.

România nu are decât un tratat general, la fel ca şi Polonia. Acesta nu este un acord bilateral – şi ar fi fost regretabil să fie, deoarece, dacă noi ne-am amesteca în treburile ungureşti de dragul a 100 000 de români, Ungaria s-ar amesteca în treburile noastre de dragul a câteva sute de mii de maghiari.

Minorităţile ungară, germană şi altele sunt organizate pe baza acestui tratat general.

După părerea mea, ţara noastră ar fi foarte neinspirată dacă fie I-ar repudia în mod unilateral, fie I-ar transforma într-un tratat bilateral.

Nu trebuie să ne temem prea mult de acest tratat; obligaţiile controlorilor noştri internaţionali sunt atât de serioase, încât ei nu vor interveni atât de uşor în aceste chestiuni care, datorită manierei în care sunt ridicate, reprezintă o mască a revizuirii, dacă nu ar fi acoperite, în ochii lumii, de o procedură izvorâtă din practică, dar neratificată de Parlament.

Această declaraţie nu modifică în nici un fel părerea mea potrivit căreia, chiar dacă nu ar fi existat un Tratat al minorităţilor, noi am fi avut datoria să ne asumăm aceleaşi obligaţii. De fapt, asemenea obligaţii există chiar în Constituţia română. Pe lângă aceasta, în general, atunci când un stat îşi apără minorităţile, el îşi apără propriile sale interese.

Încă la 15 martie 1929, în conferinţa pe care am ţinut-o la Academia Diplomatică, am spus că, în afară de dreptul legal al minorităţilor, a apărut o procedură, un fel de drept pretorian, un drept ex gratia, care nu poate funcţiona fără consimţământul permanent al ţărilor care au obligaţii faţă de minorităţi.

În legătură cu aceasta, este important să se facă distincţie între ceea ce este legal şi ceea ce nu este; între ceea ce voinţa părţilor nu poate schimba chiar prin repudiere, deoarece angajamentele au fost asumate pentru totdeauna, şi ceea ce nu poate fi aplicat fără a se recurge constant la voinţa părţilor; între ceea ce există în virtutea legii şi ceea ce devine caduc atunci când una dintre părţi îşi retrage consimţământul.

Înainte de toate, să încercăm să arătăm cu claritate ce reprezintă dreptul pozitiv al minorităţilor, cu alte cuvinte drepturile lor subiective, care sunt instrumentele care le dau caracterul de drept internaţional si care este garanţia internaţională obiectivă care s-a acordat în cazul violării,drepturilor subiective.

Care sunt drepturile subiective ale minorităţilor? Ele sunt următoarele:

a) Apărarea vieţii şi libertăţii lor.

b) Libera practicare a religiei lor.

c) Obţinerea naţionalităţii ţării respective, fie pe motiv de reşedinţă, de indigenat în acea ţară, în momentul intrării în vigoare a tratatului, sau pe motivul naşterii în teritoriul ţării respective.

d) Egalitatea în faţa legii şi deţinerea aceloraşi drepturi civile şi politice, în special în ceea ce priveşte accesul la funcţiile publice.

e) Folosirea liberă a limbii materne în relaţiile particulare sau comerciale, în practicarea religiei, în presă, în publicaţii şi în întruniri publice, ca şi în faţa instanţelor de judecată.

f) Dreptul egal cu cel al altor cetăţeni ai ţării respective de a întreţine instituţii de caritate, religioase sau de învăţământ pe propria lor cheltuială.

g) În zonele în care minorităţile constituie o parte considerabilă a populaţiei, învăţământul în şcolile primare de stat se va face cu predarea în limba minorităţii, iar o parte echitabilă din sumele alocate de bugetele de stat sau municipale pentru învăţământ, religie sau în scopuri caritabile va fi alocată minorităţii.

Adăugaţi la aceste drepturi generale diferitele drepturi speciale acordate unor minorităţi anumite: minorităţilor evreieşti, românilor din Pind¹⁸, de la Muntele Athos, comunităţilor de secui şi saşi din Transilvania, rutenilor din sudul Carpaţilor şi veţi avea întreaga colecţie a drepturilor subiective ale minorităţilor.

Care sunt instrumentele diplomatice care dau caracter de drept internaţional pozitiv acestor variate prerogative? Acestea sunt de diferite feluri, însă, în general, pot fi clasificate în felul următor:

În primul rând, există tratate speciale, denumite Tratatele minorităţilor, semnate la Paris, în timpul Conferinţei de Pace, de Polonia, Cehoslovacia, lugoslavia, România şi Grecia.

După aceea, vin capitolele speciale din Tratatele de Pace, care asigură protecţia minorităţilor în Austria, Ungaria, Bulgaria şi Turcia.

Există, de asemenea, declaraţii făcute în acelaşi sens, în faţa Consiliului Societăţii Naţiunilor de Albania, Estonia, Finlanda, Letonia şi Lituania.

În sfârşit, există Convenţii răspunzând aceleiaşi necesităţi, în speţă, Convenţia germano-polonă pentru Silezia Superioară, din 15 mai 1922, care conţine, de asemenea, o procedură contractuală specială, deosebită de regulile dreptului civil, şi Convenţia referitoare la teritoriul Memel, din 5 mai 1924.

Enumerarea drepturilor subiective ale minorităţilor poate părea lungă; cea a instrumentelor care le înglobează poate părea plicticoasă, dar garanţia internaţională, carta pozitivă a minorităţilor, prevederile contractuale care scot această materie din dreptul intern pentru a o plasa în sfera dreptului internaţional sunt, toate, conţinute în textul ce urmează şi pe care îl veţi găsi în toate tratatele sau declaraţiile care se referă la minorităţi.

Citez aceste prevederi din Tratatul minorităţilor semnat la 9 decembrie 1919 de generalul Coandă, delegat al primului-ministru Vaida-Voevod, în numele României:

“Având în vedere că, în virtutea Tratatelor pe care Principalele Puteri Aliate şi Asociate şi-au pus semnătura, sporiri însemnate teritoriale sunt sau vor fi dobândite de Regatul României;

Considerând că România, din propria sa voinţă, doreşte a da garanţii sigure de libertate şi de dreptate, atât tuturor locuitorilor din Vechiul Regat al României, cât şi celor din teritoriile de curând transferate, fără deosebire de rasă, limbă sau religiunea cărora le-ar aparţine;

Examinându-se în comun chestiunea, s-a convenit pentru încheierea prezentului Tratat”:

ARTICOLUL 1.

“România se obligă ca stipulaţiunile cuprinse în articolele 2–8 din prezentul capitol să fie recunoscute ca legi fundamentale, ca nici o lege, nici un regulament, nici un act oficial, să nu se afle în contrazicere sau în opoziţie cu aceste stipulaţiuni şi ca nici o lege, nici un regulament sau acţiune oficială să nu aibă precădere faţă de ele.”

ARTICOLUL 12.

“România consimte ca în măsura în care stipulaţiunile articolelor precedente privesc persoane aparţinând unor minorităţi de rasă, de religie sau de limbă, aceste stipulaţiuni să constituie obligaţii de interes internaţional şi să fie puse sub garanţia Societăţii Naţiunilor. Ele nu vor putea fi modificate fără asentimentul majorităţii Consiliului Societăţii Naţiunilor. Statele Unite ale Americii, Imperiul Britanic, Franţa, Italia şi Japonia se obligă să nu refuze asentimentul la orice modificare a ziselor articole, care ar fi încuviinţate în mod formal de către o majoritate a Consiliului Societăţii Naţiunilor.

România consimte ca orice membru al Consiliului Societăţii Naţiunilor să aibă dreptul de a semnala atenţionării Consiliului orice infracţiune sau temere de infracţiune la vreuna din aceste obligaţiuni, şi ca Consiliul să poată proceda în aşa chip şi să dea astfel de instrucţiuni ce-i vor părea potrivite şi eficace în asemenea împrejurări.

România mai consimte în afară de aceasta ca, în cazul când s-ar ivi vreo divergenţă de opinie asupra unor chestiuni de drept sau de fapt privitoare la aceste articole, între Guvernul român şi vreuna din Principalele Puteri Aliate şi Asociate sau orice altă putere, membră a Consiliului Societăţii Naţiunilor, această divergenţă să fie socotită drept un diferend cu caracter internaţional, în sensul termenilor articolului 14 din Pactul Societăţii Naţiunilor.

România consimte ca orice diferend de acest fel să fie deferit, dacă partea cealaltă o cere, Curţii Permanente de Justiţie Internaţională. Deciziunea Curţii Permanente va fi dată fără apel şi va avea aceeaşi tărie şi valoare ca şi o decizie pronunţată în virtutea articolului 14 din Pact.”

Acesta este unul dintre punctele pentru care s-ar fi putut căuta un remediu pe calea negocierilor, dacă, după ce am trântit uşa Conferinţei de la Paris, noi am fi fost de acord să ducem tratative; în acest caz, noi nu am fi primit un ultimatum.

Faptul că un anume stat este în măsură să arunce România în faţa Curţii Permanente de Justiţie Internaţională pe o problemă privind minorităţile este un lucru foarte grav, care trebuie să dea mult de gândit legiuitorilor români.

Pe de altă parte, trebuie să recunoaştem că garantarea internaţională a obligaţiilor faţă de minorităţi nu are nici extinderea, nici preciziunea care ar putea face insuportabil controlul internaţional.

Câţiva membri ai unei minorităţi fac o plângere sub forma unei petiţii trimise la Geneva. Va deveni oare reprezentantul vreunui stat, pe baza acestei simple petiţii, fără nici un fel de cercetare, procurorul umanităţii împotriva României? Ar fi greu de crezut că un asemenea lucru s-ar putea întâmpla. Într-adevăr, nu trebuie să uităm că problema minorităţilor este o problemă între România, sau orice alt stat cu obligaţii faţă de minorităţi, şi Societatea Naţiunilor, iar nu un caz în litigiu între România şi statul cu care minoritatea respectivă are legături rasiale.

Fie-mi permis să arăt că înşişi membrii Consiliului Societăţii Naţiunilor au constatat fie că Tratatul minorităţilor reprezenta o stipulaţiune în favoarea unei terţe părţi, fie că povara impusă Consiliului era prea grea.

Voi cita un pasaj din raportul dlui Tittoni¹⁹, datat 22 octombrie 1920, care dă o interpretare a garanţiei internaţionale şi care este considerat, în general, ca fiind carta fundamentală în această chestiune. Tittoni spunea:

“Ar fi util să dăm, de la bun început, o definiţie clară a termenului Ťgaranţia Societăţii Naţiunilorť. Pare evident că această stipulaţie semnifică, înainte de toate, că dispoziţiunile referitoare la minorităţi sunt intangibile; cu alte cuvinte, că nu pot fi modificate în sensul de a aduce vreo ştirbire oarecare drepturilor actualmente recunoscute şi fără acordul majorităţii membrilor Consiliului Societăţii Naţiunilor.”

La 22 octombrie, 1920, când tocmai se discuta Raportul Tittoni, lordul Balfour²⁰, pe atunci dl Balfour, a făcut următoarea declaraţie, care poate fi găsită în minutele şedinţei Consiliului:

“Dl Balfour întreabă dacă Consiliul are dreptul să nu primească sarcina protecţiei minorităţilor şi dacă nu ar putea, în consecinţă, să formuleze rezerve în privinţa procedurii instituite de tratate pentru protecţia minorităţilor de către Consiliu.

Opinia generală a Consiliului este că în teorie acesta ar putea refuza să garanteze drepturile minorităţilor, dar că, practic, un refuz este imposibil. Într-adevăr, el ar avea o serie de inconveniente. Tratatele nefiind acceptate de către cei interesaţi decât cu cea mai mare dificultate, trebuie să se evite reducerea în continuare a autorităţii lor.

DI Balfour cere ca observaţiile sale să fie cel puţin incluse în procesul-verbal”.

La aceeaşi şedinţă a Consiliului, din 22 octombrie 1920, dl Balfour a subliniat că, în privinţa minorităţilor, Consiliul a fost încărcat cu sarcini ingrate şi dificile şi a spus:

“Dacă trebuie să se intervină pentru protejarea unei minorităţi, unul dintre membrii Consiliului va trebui să se hotărască să-si asume rolul de acuzator al statului care nu şi-ar fi respectat angajamentele”.

lar dl Tittoni a răspuns:

“Este adevărat că sarcina atribuită Consiliului e departe de a fi plăcută, dar Consiliul nu poate în nici un fel s-o refuze”.

Trei zile mai târziu, dl Hymans²¹ a declarat că a fost frapat de observaţiile făcute în cursul şedinţei precedente de dl Balfour cu privire la situaţia dificilă în care ar fi plasat un stat membru al Consiliului care ar acuza un alt stat de violarea tratatelor cu privire la minorităţi. DI Hymans a sugerat, prin urmare, ca, pentru a face această sarcină mai puţin ingrată, toate petiţiile din partea minorităţilor să fie examinate de către un Comitet de trei.

Consiliul a hotărât să pună în aplicare această propunere, în felul următor: “În scopul de a uşura membrilor Consiliului exercitarea drepturilor şi obligaţiilor lor cu privire la protecţia minorităţilor, este de dorit ca preşedintele şi doi membri desemnaţi de acesta pentru fiecare caz în parte să procedeze la examinarea oricărei plângeri sau comunicări adresate Societăţii Naţiunilor privind o încălcare sau un pericol de încălcare a clauzelor tratatelor pentru protecţia minorităţilor. Această examinare se va face de îndată ce plângerea sau comunicarea în cauză va fi adusă la cunoştinţa membrilor Consiliului”.

Astfel a apărut Comitetul celor trei.

Aş dori să remarc, totuşi, că, de atunci încoace, noi am ieşit din sfera legii şi am intrat în cea a amabilităţii; din acel moment noi am părăsit regimul legalităţii şi am intrat în cel al dezirabilităţii; de atunci noi am intrat în domeniul unei practici, care nu a fost niciodată ratificată de Parlament sau de Suveran şi care, prin urmare, poate fi denunţată în orice moment.

Propunerea din 1920 a dlui Hymans a fost completată prin Rezoluţiile din 27 iunie 1921, 5 septembrie 1923 şi 13 iunie 1929, din care extrag punctele cele mai interesante:

1) Transmiterea petiţiilor primite către guvernele interesate pentru eventualele observaţii şi comunicarea acestor petiţii şi observaţii membrilor Consiliului, spre informare.

2) Fiecare petiţie primită şi observaţiile la aceasta vor fi examinate de membrii Consiliului printr-un Comitet compus din preşedintele Consiliului şi doi, sau – în mod excepţional – patru alţi membri numiţi de preşedinte (Comitetul minorităţilor).

Comitetul hotărăşte dacă, după părerea sa, chestiunea ce i-a fost supusă:

a) nu trebuie să producă nici o acţiune;

b) poate fi reglementată de Comitet fără a se lua vreo hotărâre oficială, prin negocieri neoficiale cu guvernul interesat;

c) trebuie să fie referită de membrii săi Consiliului.

3) Publicarea anuală în Jurnalul Oficial a statisticilor referitoare la activitatea Societăţii în ceea ce priveşte protecţia minorităţilor, privind numărul de decizii luate cu privire la primirea acestora; numărul de Comitete constituite şi numărul de şedinţe ţinute de acestea pentru examinarea petiţiilor primite; numărul de petiţii a căror examinare a fost închisă.

4) În sfărşit, Comitetul celor trei va lua în considerare posibilitatea publicării, cu consimţământul guvernului interesat, a rezultatului examinării chestiunilor ce i-au fost supuse.

Se va vedea cu uşurinţă din cele de mai sus cât de inteligent a procedat Consiliul, atunci când avea de luat o hotărâre pe tema minorităţilor: un stat cu obligaţii faţă de minorităţi trebuie să suporte tortura Comitetului celor trei, în loc să apară direct în faţa Consiliului.

România nu a avut multe cazuri cu privire la minorităţi. De ele s-au ocupat în trecut miniştrii Comnen şi Antoniade.

În două ocazii însă, am luat parte personal la discuţii referitoare la minorităţi: în chestiunea colonilor unguri, de la început până la sfârşit, şi în chestiunea Ciucului, în momentul crucial.

Aceste cazuri au fost reglementate în favoarea României.

Nimeni nu ştie chinurile prin care am trecut în timpul acelor şedinţe neoficiale ale Comitetului celor trei.

Şi totuşi, judecătorii mei în aceste chestiuni – în special în ceea ce priveşte aceea a colonilor unguri – au fost oameni ca Sir Austen Chamberlain, dl Unden, delegatul Suediei, şi Excelenţa Sa de Mello Franco, delegatul Braziliei. Pentru cea de a doua chestiune, am avut de a face cu reprezentanţii Japoniei, Marii Britanii şi Norvegiei – toţi oameni de mare prestigiu.

Însă supliciul la care este supus delegatul unei ţări cu obligaţii faţă de minorităţi în cadrul Comitetului celor trei nu este menţionat în nici un Tratat.

Ştie oare cineva ce înseamnă negocieri neoficiale între Comitetul celor trei şi diferitele guverne?

Este o ameninţare permanentă că ţara pe care o reprezinţi va fi aruncată în faţa Consiliului, după ce ţi-ai pus cărţile pe masă din dorinţa de a convinge Comitetul celor trei.

Într-o zi, după o replică a mea, Sir Austen Chamberlain şi-a pus monoclul şi, cu o voce foarte gravă, a spus: “Prietene, dacă vei continua în acest fel, te vei duce direct în prăpastie”. Am replicat imediat: “Prefer să mă arunc singur în ea, decât să fiu împins de dv”. Sir Austen a râs.

Altă dată, cerându-ni-se să părăsim încăperea în care delibera Comitetul celor trei, în timp ce aşteptam să fim chemaţi din nou, prietenul meu Comnen mi-a spus cu năduf: “Parcă am fi bătrânul Brătianu²² şi Kogălniceanu²³ la uşa Conferinţei de la Berlin din 1878”. Răspunsul meu a fost: “Să nu spui asta, căci Brătianu şi Kogălniceanu nu au putut nici măcar să deschidă gura la Berlin, în timp ce, aici, noi îi omorâm vorbind tot timpul”.

În paralel cu aceste ameninţări – denumite negocieri neoficiale! – unii funcţionari ai Secţiei pentru minorităţi puteau fi văzuţi părăsind încăperea în care delibera Comitetul celor trei pentru a se duce pe coridoare ca să chestioneze minoritatea respectivă, care avea întotdeauna delegaţi la Geneva, pentru a afla cum să răspundă la argumentele prezentate în spatele uşilor închise. Aceşti funcţionari puteau fi văzuţi şoptind la ureche membrilor Comitetului celor trei răspunsul pe care îl primiseră pe coridor; şi în cele din urmă, Comitetul celor trei dădea glas obiecţiunii ridicate chiar de minorităţi, în momentul când argumentele prezentate apăreau ca indiscutabile.

Procedura Comitetului celor trei, care nu a fost prevăzută în Tratatul minorităţilor, ca o consecinţă a dezvoltării ce i-a fost dată de Secţia pentru minorităţi, înlocuieşte litigiul dintre o ţară şi Consiliul Societăţii printr-un litigiu direct între ţara respectivă şi propriile ei minorităţi.

Nu se putea să nu mă gândesc mult la un asemenea sistem şi, de fapt, recent mi-am schimbat părerea despre el.

Văzând că anumite state care au repudiat Tratatul minorităţilor nu numai că nu au fost pedepsite, ba chiar au fost realese în Consiliu, m-am gândit, în septembrie 1935, că, prin autoritatea ce mi-o conferea alegerea României în Consiliu, cu 50 de voturi din 52, îmi revenea misiunea să pun capăt acestor excese de procedură cu privire la minorităţi, printr-o metodă cu totul romănească, care mi-a venit în minte în cursul reflecţiilor mele.

La 28 septembrie 1935 i-am spus directorului Secţiei pentru minorităţi, prietenul meu dl de Azcarate²⁴, în prezent ambasadorul Spaniei la Londra, că România va înceta să accepte procedura privitoare la minorităţi, care nu a fost ratificată de Parlament, însă că ea va respecta întocmai Tratatul din 9 decembrie 1919.

DI de Azcarate I-a informat pe secretarul general, dl Avenol²⁵, despre convorbirea noastră, iar acesta mi-a cerut, printre altele, să-i dau o declaraţie scrisă.

După această comunicare, i-am făcut o vizită dlui Avenol şi i-am spus că eu apăr interesele României potrivit propriilor mele idei, iar nu conform sfaturilor prietenilor mei, chiar şi ale celor mai buni şi mai inteligenţi dintre ei.

DI Avenol a răspuns: “Dacă aşa stă cazul, riscaţi să trebuiască să apăreţi în faţa Consiliului”.

Am răspuns: “Adevărat, dar am să ţin o cuvântare în faţa Consiliului şi aş dori ca dv. să fiţi prima persoană care s-o audă. Voi spune: ŤDomnilor, este adevărat că nu m-am supus procedurii stabilite cu privire la minorităţi, care nu este obligatorie din punct de vedere juridic, ci doar dezirabilă. V-aş ruga, totuşi, să luaţi notă de faptul că eu nu am repudiat Tratatul minorităţilor în sine şi că România este gata să-I aplice şi în viitor. Dar dacă, datorită unei interpretări greşite, dv. aţi văzut în gestul nostru o repudiere a Tratatului minorităţilor, ceea ce ar fi incorect, vă voi informa că acest gest nu a fost făcut pentru a ne eschiva de obligaţiile ce ne revin în baza Tratatului, ci pentru a-i readuce la Tratat pe cei care nu mai doresc să aibă de a face cu el. În orice caz, cer să mi se aplice sancţiuni, în special acele sancţiuni care au fost aplicate ţărilor care au considerat Tratatele minorităţilor drept incompatibile cu suveranitatea lor: adică un loc semipermanent în Consiliu şi câte un loc în toate Comitetele Societăţiiť”.

De atunci, deşi nu consider că ar fi vorba în mod necesar de o consecinţă, nu am mai auzit niciodată de minorităţi. Societatea Naţiunilor ne trimitea hârtii. Am dat instrucţiuni să nu se răspundă în nici un fel, iar din 1935 şi până în 1936 România nu a fost chemată niciodată să apară în faţa Consiliului în legătură cu problema minorităţilor.

Toate acestea sunt în strictă conformitate cu atitudinea pe care am adoptat-o în conferinţa asupra problemei minorităţilor pe care am ţinut-o la Academia Diplomatică din Paris, la 15 martie 1929.

Am spus atunci:

“Mi se pare că poziţia statelor cu minorităţi s-ar putea rezuma în felul acesta:

Despre ce este vorba?

Este vorba de punerea în vigoare a obligaţiilor noastre actuale? Răspundem: Să le măsurăm!

Este vorba de anumite îmbunătăţiri în cadrul obligaţiilor noastre actuale? Răspundem: Să le discutăm!

Este vorba de extinderea actualelor noastre obligaţii? Suntem siliţi să răspundem: Să le împărţim!

Este, poate, vorba de punerea problemei minorităţilor în adevăratul său cadru, care este de natură morală şi nicidecum coercitivă? Răspundem: Bizuiţi-vă pe noi pentru tot ceea ce morala, spiritul umanitar şi interesul general ne ordonă să facem!

Ce este atunci, ştiinţific vorbind, dreptul minorităţilor? Este un drept pozitiv uman, dar regional. Această constatare impune o alegere; dreptul minorităţilor este sau un drept pozitiv permanent, dar cu tendinţă universală, sau un drept temporar menit să salvgardeze drepturile omului până în momentul în care toate interesele vor fi fost armonios conciliate.

Obligaţiile statelor faţă de minorităţi trebuie să fie universale, fie că sunt privite ca o chestiune de drept, fie ca o chestiune de morală. Concepţia dreptului pozitiv cu un caracter regional permanent este inadmisibilă. Drepturile minorităţilor nu pot rămâne de-a pururi drepturile învinşilor şi ale noilor veniti!

Că universalitatea se realizează pe tărâmul dreptului sau al moralei, nu avem de ales, cele două concepţii ne convin în egală măsură. Nu spun nici că o alegere trebuie făcută imediat. Dar trebuie ca o concepţie să ne orienteze în viitor. Nu ştiu ceea ce va fi ea. Ceea ce ştiu este ceea ce nu trebuie să fie. Extinderea obligaţiilor actuale, oricare ar fi forma sau metoda lor, numai în sarcina unor state, fără perspectiva de a le vedea acceptate de altele şi fără perspectiva de a se ajunge la un sfârşit, oricare ar fi bunăvoinţa arătată minorităţilor, oricare ar fi eforturile care s-ar face pentru a împlini în ce le priveşte dorinţele cele mai mari, toate acestea nu ar duce decât la slăbirea consolidării statelor.

Pacea nu poate fi servită decât printr-un ideal. Ori, idealul trebuie să aibă drept bază dreptatea şi nu servitutea internaţională.

De aceea spun: Să îndeplinim în mod scrupulos datoria de astăzi. Să pornim de la situaţia existentă.

Să ne îndeplinim întru totul obligaţiile noastre actuale sub auspiciile Societăţii Naţiunilor. Minorităţile să fie tratate cu bunăvoinţă, dar şi statele cărora le aparţin să fie tratate la fel. Să căutăm, cu ajutorul Societăţii Naţiunilor, elementele morale care pot duce la apropierea tuturor oamenilor, pe care numai limba, religia sau rasa îi separă.

Şi când finalitatea urmărită prin tratate va fi atinsă, să trasăm larg programul obligaţiilor noastre morale faţă de oameni, în calitate de oameni. Vom merita astfel mai bine de la patriile noastre respective, vom depăşi, de asemenea, mai uşor greutăţile care par să ne separe astăzi, căci morala este una singură pentru toţi şi omul este egal omului oriunde s-ar afla.”

Ce dureroasă surpriză a fost pentru mine să aflu că succesorul meu, dl Victor Antonescu, nu a continuat politica mea cu privire la minorităţi şi a început să răspundă iar Comitetului celor trei.

De atunci a venit o ploaie de plângeri din partea minorităţilor.

Îi consider pe dl V. Antonescu, ministrul Afacerilor Străine ale României, pe unii funcţionari din Ministerul Afacerilor Străine al ţării noastre şi pe actualul nostru reprezentant la Societate²⁶ răspunzători pentru acest regim de capitulaţii.

Pe dl Victor Antonescu pentru că, între linia mea de acţiune – care era rezultatul unei îndelungate experienţe – şi sfaturile unor simpli funcţionari din Ministerul Afacerilor Străine, le-a ales pe cele din urmă.

În ceea ce îl priveşte pe reprezentantul nostru la Geneva, care a fost obligat să urmeze politica de a se face agreabil, din cauza noutăţii împrejurărilor în care s-a găsit pe neaşteptate în calitatea sa de delegat permanent al României la Geneva, în dorinţa de a face plăcere Secretariatului, a cedat până la urmă presiunii pe care acesta o exercitase asupra lui.

Această schimbare de politică ameninţă în mod grav interesele noastre în chestiunile legate de minorităţi.

În plus, întrucât nu mai sunt plângeri adresate Societăţii din partea minorităţilor iugoslavă sau bulgară, ca rezultat al Tratatului de prietenie dintre Bulgaria şi lugoslavia, şi deoarece, în urma Tratatului de alianţă greco-turc, nici minorităţile turcă sau greacă nu mai apelează la Geneva, dacă procedura referitoare la minorităţi nu ar fi fost înviată pentru România, am fi putut pune la îndoială dreptul la existenţă al Secţiei pentru minorităţi, având în vedere sfera restrânsă a activităţilor sale.

Aceasta este originea presiunilor care au fost exercitate asupra Legaţiei române la Geneva.

Atât timp cât dl Antoniade a fost ministru la Geneva, această presiune s-a lovit de o rezistenţă fermă. DI Antoniade nu este nevoit să facă altora plăcere pentru a se afirma. Cu actualul reprezentant al României la Geneva lucrurile nu s-ar fi putut petrece altfel.

Deoarece România părăseşte Consiliul în septembrie anul viitor, cine îi mai poate restabili situaţia pe care o câştigase în 1935 în privinţa minorităţilor?

Ce răspundere istorică se ascunde în spatele comunicatelor Ministerului Afacerilor Străine al ţării noastre şi al explicaţiilor date pentru politica sa!

Noi înşine, iar nu istoria, vom fi cei care vor trebui să poarte povara consecinţelor, şi aceasta chiar în viitorul imediat.

Momentul este iminent.

1 Citate din piesa Neguţătorul din Veneţia de William Shakespeare.

2 România şi lugoslavia au semnat, la 30 ianuarie 1933, la Belgard, o Convenţie reglementând chestiunea naţionalităţilor şi a indigenatului persoanelor care în urma delimitării şi-au pierdut naţionalitatea lor de origine.

3 Franz Joseph (1830–1916). Împărat al Austriei (1848–1916) şi rege al Ungariei (1867–1916). A guvernat într-o manieră autoritară, sprijinindu-se pe armată, pe poliţie şi pe burghezia germană, prin intermediul unei birocraţii centralizate pe care a impus-o întregului imperiu. A înăbuşit revoluţia de la 1848–1849 din Ungaria şi Transilvania. A reprimat mişcările naţionale din Imperiul habsburgic. În timpul domniei sale, s-a creat statul dualist austro-ungar (1867). A participat la crearea Triplei Alianţe şi a dus o politică expansionistă în sud-estul Europei.

4 Carol I de Hohenzollern (1839–1914). Domnitor (1866–1881 ) şi rege al României (1881 –1914).

5 Conferinţa economică europeană a avut loc la Genova între 10 aprilie şi 19 mai 1922. Au participat 29 de state. La 2 mai 1922, delegaţia română condusă de primul ministru lon I. C. Brătianu a prezentat un memoriu prin care cerea Guvernului sovietic restituirea valorilor româneşti depuse la Moscova în timpul războiului mondial.

6 Constantin Diamandi (1860–1931). Diplomat român. Secretar general al Ministerului Afacerilor Străine (1910). Trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar la Sofia (1910); Roma (1912); Petrograd (1914). Expulzat de guvernul bolşevic (1918). Delegat la Conferinţa de Pace de la Paris (1919–1920). Trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar la Paris (1922–1930). Delegat la Conferinţele de la Genova (1922); Lausanne (1924).

7 Ministru de Justiţie (1933–1935) în guvernele conduse de I.G. Duca, dr. C. Angelescu şi Gheorghe Tătărescu; ministru de Finanţe (1935–1936); ministru de Externe (1936–1937) în guvernele Gheorghe Tătărescu.

8 Georges Benjamin Clémenceau (1841–1929). Om de stat francez. Opoziţia sa în diverse chestiuni politice, care a dus la căderea mai multor miniştri, i-a adus porecla de “dărâmătorul de guverne” şi, mai târziu, pe aceea de “Tigrul”. Prim-ministru (1917–1920). A participat la Conferinţa de Pace de la Paris (1919) şi la negocierea Tratatului de la Versailles.

9 Karel Krámar (1860–1937). Om de stat cehoslovac. Prim-ministru (1918–1919).

10 Ante Trumbić (1864–1938). Om politic şi diplomat croat (iugoslav). Ministru al Afacerilor Externe al lugoslaviei (1918–1920). Delegat la Conferinţa de Pace de la Paris (1919–1920).

11 Constantin Coandă (1857–1932). Militar şi om politic român. General. Prim-ministru şi ministru al Afacerilor Străine (1918). Preşedintele Senatului (1920–1921; 1926–1927).

12 9 decembrie 1919.

13 28 octombrie 1920.

14 Între 6 şi 31 august 1929 are loc la Haga prima fază a Conferinţei internaţionale care a dezbătut problema reparaţiilor.

15 Djordje Djurić (1880–m.?). Jurist, economist şi diplomat sârb (iugoslav). Trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar la Londra (1925–1930; 1932–1935). Ministru de Finanie (1931–1932).

16 Louis Loucheur (1872–1937). Diplomat francez. Expert în chestiunea reparaţiilor şi în reglementarea financiară între diverse state la Conferinţa de Pace (1919–1920). Subsecretar de stat în Cabinetul A. Briand (1910); ministru de finanţe (1925). Delegat la Societatea Naţiunilor.

17 Pavel Marinković (1866–1925). Jurist, ziarist şi diplomat sârb (iugoslav). Ministru în mai multe rânduri (Instrucţiune Public㠖 1900 şi 1919; Păduri şi Mine – 1919; Culte – 1920; Comunicaţii – 1921; Interne – 1922). A fost trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar la Sofia şi la Bucureşti. Ministru de Externe (1925).

18 Munţii Pindului. Munţi din vestul Greciei, întinzându-se de la nord-vest (de la graniţa cu Albania) spre sud-est, până în apropiere de Istmul Corint.

19 Tomaso Tittoni (1849–1931). Om de stat şi diplomat italian. Deputat (1866–1897). Senator (1902). Ministru de Externe (1892–1893; 1905–1906; 1906–1909; 1919). Ambasador la Londra (1905–1906); la Paris (1910–1916). Şeful delegaţiei italiene la Conferinţa de Pace de la Paris (1919–1920). Delegat la Societatea Naţiunilor. Preşedintele Senatului (1920–1928). Preşedintele Academiei Regale a Italiei. Membru fondator al Academiei Diplomatice Internaţionale.

20 Arthur James of Balfour (1848–1930). Filosof şi om de stat englez. Conservator. A ocupat diverse posturi ministeriale. Prim-ministru (1902–1905). Ministru de Externe (1916–1919). Este autorul celebrei “Declaraţii Balfour” din noiembrie 1917, prin care Guvernul britanic se arată favorabil creării unui cămin naţional pentru poporul evreu fără aducerea nici unui fel de prejudiciu drepturilor civile şi religioase ale comunităţilor neevreieşti. A participat la Conferinţa de Pace de la Paris (1919). Prim delegat la Societatea Naţiunilor (1921–1923).

21 Paul Hymans (1865–1941). Istoric, om de stat şi diplomat belgian. Trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar la Londra (1915–1917). Ministrul Afacerilor Economice (1917). Prim delegat al Belgiei la Conferinţa de Pace de la Paris (1919–1920); semnatar al Tratatului de la Versailles. A reprezentat Guvernul belgian la conferinţele de la San Remo, Bruxelles şi Spa. Reprezentant al Belgiei în Consiliul Societăţii Naţiunilor (1920–1925). Preşedintele primei sesiuni a Adunării Societăţii Naţiunilor (1920). Ministru de Externe (1918, 1924, 1927, 1931, 1932–1934). Participant la toate marile conferinţe consacrate despăgubirilor şi reparaţiilor de război. Vicepreşedintele Conferinţei de dezarmare (1932). Preşedintele sesiunii extraordinare a Adunării Societăţii Naţiunilor consacrată conflictului dintre China şi Japonia (1932).

22 lon C. Brătianu (1821 –1891 ). Om politic român. Preşedintele Partidului Naţional Liberal (1875–1891). Ministru în mai multe rânduri. Prim-ministru (1876–1891; 1881–1888). A condus delegaţia României la Congresul de Pace de la Berlin (1878).

23 Mihail K. Kogălniceanu (1817–1891). Istoric, scriitor, ziarist şi om de stat român. În mai multe rânduri ministru. Prim-ministru (1863–1865). Ministru de Externe (1876; 1877–1878); şi-a legat numele de proclamarea Independenţei de stat a României (1877). Mihail Kogălniceanu a participat, alături de primul ministru I. C. Brătianu, la Congresul de Pace de la Berlin (13 iunie – 13 iulie 1878).

24 Pablo de Azcarate y Florez (1890–m. ?). Diplomat spaniol. Membru al Secretariatului Societăţii Naţiunilor (1922–1936). Director al Secţiunii minorităţilor (1930–1933). Secretar general adjunct al Societăţii Naţiunilor (1933–1936). Ambasador la Londra (1936).

25 Joseph Avenol (1879–1952). Expert financiar şi diplomat francez. A participat în această calitate la Conferinţele de la Londra, San Remo, Spa, Cannes, Genova, Bruxelles. Membru al Comitetului consultativ economic şi financiar al Societăţii Naţiunilor. Secretar general adjunct al Societăţii Naţiunilor (1923–1933). I-a succedat lui Sir Eric Drummond ca secretar general al Societăţii Naţiunilor (1933–1941 ).

26 Gheorghe Crutzescu (1890–1948).

III.43.1. – 1937 – NICOLAE TITULESCU: “REVIZUIREA”

Elaboratã: 1937 (din vol. “Politica externă a României”).

Text: “Politica externă a României (1937)”, Nicolae Titulescu, Ed. Enciclopedică, Bucuresţi 1994.

Revizuirea frontierelor este o chestiune pe care interpretarea ulterioară a tratatelor a transformat-o într-o adevărată sabie a lui Damocles pentru unele ţări din Europa Centrală, printre care şi Romănia.

Spun “interpretarea ulterioară a tratatelor” pentru că, după cum se arată în documente cu autoritate, Pactul nu prevede revizuiri teritoriale, ci numai revizuirea clauzelor devenite inaplicabile.

De fapt, articolul 19 spune:

“Adunarea poate din când în când să invite pe membrii Societăţii să procedeze la o nouă examinare a tratatelor devenite inaplicabile, precum şi a situaţiunilor internaţionale a căror menţinere ar putea să pună în pericol pacea lumii”.

Clauzele teritoriale sunt, prin urmare, excluse, deoarece ele au fost deja aplicate în trecut; este imposibil să se vorbească de revizuire în privinţa lor din simplul motiv al inaplicabilităţii lor.

Ştiu că, atunci când este vorba de revizuire, se crede că aceasta se poate aplica nu numai tratatelor care au devenit inaplicabile, dar şi situaţiilor internaţionale a căror menţinere ar putea periclita pacea lumii.

La acesta răspuns:

Articolul 19 nu are nici o legătură cu primele idei ale lui Wilson, care a vrut la început să transforme Societatea Naţiunilor într-un suprastat, iar revizionismul în unul din comandamentele acestui suprastat, dar care, mai tărziu, şi-a redus idealul la ceva mai modest: adică recomandări ale Societăţii Naţiunilor în legătură cu modificările de frontiere.

Totuşi, nici una dintre aceste două scheme ale lui Wilson nu a devenit bază de discuţie la Conferinţa de Pace, lucru confirmat de colaboratorii săi: colonelul House¹, Lansing² şi Miller³.

Ca bază de discuţie, Conferinţa a adoptat planul Hurst-Miller, care menţionează integritatea teritorială, fără a spune nici un cuvânt despre frontiere.

Articolul 19 are o altă origine.

La Conferinţa de Pace au avut loc mari discuţii asupra obligativităţii de a înregistra tratatele la Societatea Naţiunilor pentru a le da validitate.

Cine ar controla compatibilitatea unui tratat cu Pactul Societăţii Naţiunilor?

Wilson spunea: “Nimeni, opinia publică este de ajuns”.

Profesorul Larnaude, preşedintele Orlando⁴, dl. Batalha-Reis⁵ şi dl. Vesnić⁶, delegatul Serbiei, au răspuns că acest control al opiniei publice nu este suficient şi că trebuie să existe un organism de control: Consiliul Societăţii Naţiunilor.

Acesta a fost momentul când Venizelos⁷ şi lordul Robert Cecil au stabilit o legătură între obligaţia de a înregistra tratatele şi controlul compatibilităţii lor cu Pactul Societăţii Naţiunilor. Tot ei au propus ca acest control să fie exercitat de Consiliul Societăţii.

La 11 februarie 1919, Wilson a deschis discuţia asupra amendamentului lordului Cecil, numit amendamentul britanic care era redactat în felul următor:

“Adunarea Delegaţilor va avea datoria de a supraveghea revizuirea periodică a tratatelor caduce şi a relaţiilor internaţionale a căror menţinere ar putea periclita pacea lumii”.

Articolul 19 este, prin urmare, concluzia evidentă a discuţiilor de la Conferinţa de Pace cu privire la controlul tratatelor care ar fi contrare Pactului şi devin astfel caduce.

Numai oamenii de ştiinţă mai superficiali au legat revizionismul de primele idei ale lui Wilson, care nu au fost niciodată discutate de către Conferinţa de Pace; numai prin propaganda tendenţioasă a unora şi pasivitatea altora a ajuns articolul 19 bază pentru revizionism, în timp ce, de fapt, el nu se referă decât la examinarea tratatelor care au devenit inaplicabile şi la controlul compatibilităţii între anumite relaţii internaţionale şi principiile Pactului.

Aş dori să adaug că în articolul 19 s-a strecurat o eroare de traducere: tratatele inaplicabile sunt puse pe acelaşi plan cu situaţiile internaţionale, datorită cuvintelor “nouvel examen” şi “ainsi que”. Textul englez – şi, har Domnului, este bine cunoscut că articolul 19 a fost opera anglo-saxonilor foloseşte cuvintele “reconsiderarea tratatelor inaplicabile şi examinarea condiţiilor internaţionale a căror continuare ar putea pune în pericol pacea lumii”.

Textul englez prevede, prin urmare, posibilitatea unei reexaminări a tratatelor devenite inaplicabile din cauza incompatibilităţii lor cu principiile Pactului şi posibilitatea unei examinări a situaţiilor internaţionale a căror menţinere ar putea periclita pacea lumii: “A reconsidera sau a examina”.

Mai mult, şi pentru a încheia discuţia, aş dori să spun că până şi cei care recunosc că revizuirea tratatelor ar putea fi bazată pe reconsiderarea situaţiilor grave admit că unanimitatea este necesară pentru o invitaţie la revizuire.

Unii spun: “majoritatea este suficientă”; cu privire la o invitaţie de a studia revizuirea unui tratat; însă aceştia sunt puţini şi pledează pro domo; alţii spun: “unanimitate fără părţile interesate”; în sfărşit, cei mai mulţi cer unanimitate, inclusiv părţile interesate.

După opinia tuturor, fără excepţie, revizuirea în adevărata sa accepţiune necesită asentimentul ambelor părţi. Nimic nu poate fi mai firesc, căci un contract nu poate rezulta decât din consimţământul reciproc a două voinţe; el nu poate fi desfăcut, deci, decât printr-un acord de acelaşi fel.

La 7 iunie 1933, am obţinut din partea Franţei, membru permanent al Consiliului Societăţii Naţiunilor – dl Paul-Boncour fiind pe atunci prim-ministru şi ministru al Afacerilor Străine – o notă care dădea interpretarea oficială a articolului 19, care angajează Franţa în mod permanent şi care sună după cum urmează:

a) o invitaţie în vederea revizuirii poate fi făcută numai prin aplicarea articolului 19, adică de către Adunarea Societăţii Naţiunilor, iar nu de un Directorat sau de un mic Comitet;

b) pentru aplicarea articolului 19, adică pentru invitaţia adresată părţilor în vederea discutării revizuirii, este necesară unanimitatea, inclusiv părţile.

Acestea sunt stratageme juridice, destinate însă celor care pescuiesc în ape tulburi.

De la crearea Societăţii Naţiunilor şi până în prezent nu am văzut altceva decât încercări camuflate de a revizui frontierele.

Ce a reprezentat faimoasa campanie a lordului Rothermere, care, sunt gata să recunosc, era inspirat de sentimentul dreptăţii, dacă nu o încercare de a convinge opinia publică de faptul că Tratatele de Pace sunt lipsite de o bază morală?

Ce a reprezentat cazul optanţilor, dacă nu o încercare de revizuire, prin crearea unor grupuri izolate de unguri în mijlocul maselor ţărăneşti române pentru ca aceştia să poată gândi: “Viaţa este mai bună dacă eşti ungur decât dacă eşti român, căci chiar şi astăzi, când Ungaria a fost înfrântă, ea tot mai comandă”.

Într-o zi I-am întrebat pe contele Apponyi: “Nu-i aşa că în spatele cazului optanţilor este ascunsă chestiunea Transilvaniei?”

Contele Apponyi, cu loialitatea unui gentleman, a răspuns: “Da, aşa este”.

Şi această încercare s-a năruit, după lupte lungi şi dureroase.

Ce a reprezentant Pactul celor Patru Puteri, dacă nu crearea unui Directorat al cărui scop era revizuirea frontierelor Micii Înţelegeri şi ale Poloniei?

Am reuşit să facem acest Tratat inofensiv în ceea ce ne priveşte.

Ce reprezintă astăzi pentru unii reforma Pactului Societăţii Naţiunilor, dacă nu o nouă încercare de revizuire prin aplicarea mai puţin strictă a articolului 19 şi a slăbirii legăturilor ce există între statele membre ale Societăţii Naţiunilor pentru a se ajunge la universalitatea Societăţii?

Universalitatea – da, o doresc din toată inima.

Dar dacă, pentru a o înfăptui, preţul ce urmează a fi plătit este distrugerea Pactului Societăţii Naţiunilor şi dispariţia spiritului său călăuzitor, prefer să amânăm problema universalităţii şi să aşteptăm o ocazie mai bună.

De fiecare dată când s-a ridicat chestiunea revizuirii, nu numai împotriva României, ci şi împotriva Micii Înţelegeri, eu am reprezentat interesele lor; am primit lovituri, dar am dat şi eu multe.

Documentele vor arăta în ce spirit de dispreţ al celor mai sacre interese ale României au lucrat succesorii mei la Geneva în chestiunea revizuirii după ce am părăsit Ministerul Afacerilor Străine.

Înainte de a ajunge la acele pagini triste ale istoriei politice a României, trebuie să menţionez câteva fapte şi să exprim un sentiment.

Încep cu acesta din urmă.

Am citit cărţile profesorului Sofronie⁸.

Am citit şi memorandumul unui tânăr profesor, dl M. Antonescu⁹, membru al partidului d-lui Gheorghe Brătianu¹⁰, în chestiunea revizuirii, memorandum ce a fost prezentat Conferinţei Permanente de Studii Internaţionale în 1937.

Aceste lucrări mi-au trezit un foarte mare interes şi mi-au dat o mare satisfacţie.

Aceşti doi tineri profesori vor da viaţă lungă şi mare răsunet concepţiei mele asupra dreptului internaţional, care este o proiecţie a factorului interior înspre exterior, o proiecţie a intereselor naţionale bine înţelese în afara frontierelor, iar nu o situaţie în care ţări străine ar da porunci privitoare la treburile noastre interioare.

Pe tema revizuirii, România trebuie să evidenţieze în permanenţă următoarele fapte:

1 ) Dacă ne amintim că Imperiul Britanic, Statele Unite ale Americii de Nord, Franţa, Belgia, Olanda, Elveţia, Spania, Portugalia, Statele Scandinave, Statele Baltice, Statele Micii Înţelegeri, Statele Înţelegerii Balcanice şi URSS, a căror politică actuală nu este orientată spre revizuire, nu cer nici o schimbare de frontiere, ajungem la concluzia că, pentru imensa majoritate a statelor, revizuirea frontierelor nu constituie o problemă.

2) Dacă, pe de altă parte, ne amintim că politica actuală a Germaniei faţă de Polonia şi cea a Italiei şi Bulgariei faţă de lugoslavia nu sunt compatibile cu o revizuire a frontierelor poloneze şi iugoslave, ajungem al concluzia că singurul stat revizionist este astăzi Ungaria.

Întrucăt revizuirea poate produce un război şi întrucât un război nu poate fi localizat, revizuirea înseamnă, prin urmare, un război mondial în favoarea Ungariei.

Am cea mai caldă simpatie faţă de planul preşedintelui Hodza pentru Europa Centrală.

Fie-mi permis să spun, însă, că dacă de câtva timp frontierele nu au mai fost menţionate, în schimb se vorbeşte mult despre minorităţi.

După părerea mea, această politică a unor state din Europa Centrală şi Răsăriteană este o politică care înaintează pe etape: astăzi – minorităţile, faţă de care este uşor să câştigi simpatia altora; mâine – revizuirea.

Repet: discutarea chestiunii minorităţilor cu Ungaria este echivalentă cu a umbla, legaţi la ochi, cu dinamita care va arunca în aer statul român.

Minoritatea maghiară, ca şi toate minorităţile în general, trebuie tratată cât mai bine cu putinţă, dar în virtutea dictatelor conştiinţei noastre şi nu din cauza unei constrângeri externe.

Opinia publică din România nu trebuie indusă în eroare, spunându-i-se că, dacă astăzi chestiunea minorităţilor ar fi reglementată printr-un acord cu Ungaria, revizuirea frontierelor; în consecinţă, nu se va mai ridica. Acest lucru nu este adevărat şi, în interesul României, trebuie să se facă pe deplin lumină asupra acestui subiect.

3) Revenind la problema frontierelor ţărilor din Europa Centrală, ţin să remarc că ele nu au fost fixate de părţile interesate, ci de eminenţi experţi americani şi englezi.

Aceşti experţi au făcut un studiu foarte detaliat pentru fiecare caz, înainte de a fixa frontierele. Ei au lucrat atât de bine încât spun chiar şi acum că, dacă o frontieră ar urma să fie modificată pentru a remedia o nedreptate, s-ar crea o nouă nedreptate care ar fi mai mare decât cea care se dorea remediată.

4) Când se fixează frontierele unei ţări este imposibil să nu creezi o anumită nemulţumire.

Astăzi, cei care au pierdut unele teritorii se plâng; mâine, cei care ar pierde teritoriul s-ar plânge.

Pe tema frontierelor auzim o lungă plângere, un fel de moto perpetuo, căreia numai timpul îi va putea pune capăt.

Ce sunt unele aşa-numite drepturi istorice? Furturi de teritoriu consacrate prin timp.

Într-adevăr, frontierele noastre actuale, dacă rămân – după cum sper că vor rămâne – vor fi cel puţin hotărâri internaţionale consacrate prin timp.

Pentru a opera o mică cedare trebuie obţinut consimţământul ambelor părţi; rezultă că, pentru aplicarea articolului 19, este, de asemenea, necesar consimţământul celor două părţi. lar întrucât ţara căreia i se cere să se despartă de unele teritorii nu-şi va da niciodată consimţământul, aş dori să pun o întrebare:

Este oare înţelept să deschidem o discuţie publică pe baza articolului 19 care va trezi sentimentul naţional, când se ştie dinainte că nu se va ajunge la nici un rezultat?

Aceste cuvinte nu trebuie interpretate ca o dovadă a unei minţi înapoiate, insensibile la dreptate şi echitate. Dar dreptatea şi echitatea sunt mult prea des confundate în străinătate cu teza susţinută de propaganda ungurească.

Aş dori ca punctul nostru de vedere să fie luat în consideraţie cu seriozitate.

Actul de justiţie denumit “Împărăţia Imperiului Habsburgic” a fost înfăptuit datorită englezilor, la cârma cărora se aflau W. Steed, Seton Watson şi multi alţii.

N-au trecut nici opt ani de la semnarea Tratatelor de Pace, când lordul Rothermere, sub pretextul dreptăţii, a luat cauza ungurească a revizuirii tratatelor în mâinile sale puternice, cu alte cuvinte cauza reconstituirii parţiale a fostului Imperiu Habsburgic.

A cunoscut oare perioada dinainte de război schimbări de teritoriu de genul celor pe care le-ar implica revizuirea?

Dacă Ungaria nu găsea protectori puternici în afara frontierelor sale, noi am fi ajuns deja la un acord cu ea, iar Confederaţia Dunăreană s-ar fi format de mult.

Ungaria spune: “Dacă nu ni se înapoiază teritoriile, cel puţin în parte, va fi război, deoarece mijloacele paşnice îşi vor fi arătat ineficienţa”.

lar alte ţări, speriate de spectrul războiului, răspund: “Nu, nu război, doar revizuire”.

Când, pentru a ne apăra frontierele, la numai opt ani după trasarea lor, noi răspundem: “Oricine crede că ne va putea lua măcar un centimetru pătrat de pământ va începe un război”, auzim replica: “Cum aşa? Aplicarea articolului 19 al Pactului ar constitui pentru voi un motiv de război?”

lar aceasta declanşează o serie de critici al căror sfârşit nu poate fi încă întrevăzut.

Noi nu am spus niciodată că aplicarea articolului 19 ar duce la război, ci că o asemenea aplicare nu poate avea loc fără consimţământul nostru şi că noi nu vom da niciodată acest consimţământ.

Cei care vorbesc mereu de dreptate şi echitate trebuie să-şi dea seama că România şi-a obţinut noile sale frontiere numai după ce a avut 800 000 de morţi şi două treimi din teritoriu ocupat de duşmani.

Oricine citeşte Tratatul de la Bucureşti¹¹, care ne-a fost impus de Puterile Centrale şi pe care noi I-am semnat dar nu I-am ratificat, întrucât fuseserăm părăsiţi de armatele vechii Rusii, va înţelege că dreptatea şi echitatea sunt de partea noastră.

Cerem doar suficient timp pentru a dovedi că unitatea naţională a statelor Europei Centrale nu este artificială, ci că, dimpotrivă, ea constituie o bază atât de solidă pentru Europa, încât cea mai mică încercare de a o zdruncina ar cauza izbucnirea unui război.

Aceste lucruri îmi sunt atât de clare, încât cred că soluţia reală pentru relele create de frontiere nu este revizuirea, care înseamnă mutarea acestor rele dintr-un loc într-altul, ci distrugerea frontierelor prin dispariţia obstacolelor pe care ele le reprezintă pentru mişcarea bunurilor şi oamenilor, cu alte cuvinte, spiritualizarea constantă şi progresivă a ceea ce reprezintă frontierele.

După aceste principii m-am ghidat întotdeauna în apărarea României împotriva noilor aspecte îmbrăcate de revizionism: reforma Pactului Societăţii Naţiunilor.

Chiar la şedinţa Consiliului de vineri, 26 iunie 1936, i-am spus prietenului meu, reprezentantul statului Chilei¹²:

“Consider că orice stat are dreptul să ceară fie Consiliului, fie Adunării studierea problemelor care îl interesează. Am, prin urmare, cel mai profund respect pentru opinia Guvernului chilian, care consideră că ar trebui luată în studiu problema reformei Pactului.

Să-mi fie îngăduit însă să am un respect egal pentru opinia propriului meu guvern şi să spun deschis colegului şi prietenului meu, reprezentantul statului Chile, că, dacă ar fi venit în faţa noastră cu texte concrete care ar fi limitat de la început reforma în chestiune, le-aş fi citit, mi-aş fi format o opinie, aş fi putut spune ŤDať, sau ŤNuť; în orice caz, eu, ca şi întreaga opinie publică internaţională, am fi hotărât implicaţiile problemelor care se pun la Geneva.

Însă onorabilul reprezentant al statului Chile ne cere să studiem reforma Pactului în ansamblul său.

Domnilor, vă daţi seama de implicaţiile unei asemenea propuneri?

Din momentul în care se va hotărî că cele 26 de articole, în virtutea cărora deliberăm aici, nu sunt nimic altceva decât nişte prevederi muribunde, care pot fi înlocuite cu prevederi pe care nici unul dintre noi nu le cunoaşte, Societatea Naţiunilor va fi moartă, iar noi nu vom mai avea nici un fiel de autoritate.

Şi în ce moment se cere Societăţii Naţiunilor însăşi să declare că autoritatea ei nu mai există?

În momentul în care toată lumea este de acord că situaţia este tulbure, că trebuie depuse toate eforturile pentru ca să nu izbucnească războiul, că această soluţie este preferabilă celeilalte pentru a menţine pacea.

Cu alte cuvinte, Societatea Naţiunilor este dezarmată chiar în momentul în care este chemată să-şi îndeplinească misiunea pentru care a fost creată”.

La 4 iulie 1936, în Comitetul General al celei de a XVI-a sesiuni ordinare a Adunării, am făcut o declaraţie care apare în minută după cum urmează:

“DI Titulescu a cerut ca, în proiectul de rezoluţie privind reforma Pactului, cuvintele Ťşi să nu le slăbeascăť să fie adăugate după cuvintele Ťsă sporească garanţiileť.

Preşedintele Van Zeeland a fost de părere că adăugarea acestor cuvinte nu ar schimba înţelesul textului şi a sugerat ca ele să fie acceptate.

Dl Motta (Elveţia) (rezumat) nu a împărtăşit părerile d-lui Titulescu. O repetare nu a fost niciodată necesară, pentru că a fost o repetare.

DI Eden (Regatul Unit) a sugerat, pentru a clarifica situaţia, ca amendamentul d-lui Titulescu să fie acceptat, împreună cu amendamentul propus înainte de dl de Madariaga.

DI Titulescu (rezumat) a spus că nu poate fi de acord cu colegii săi în această privinţă. EI ar fi de acord cu reforma prevederilor referitoare la securitate, dar nu poate accepta amendamentul d-lui de Madariaga.

DI Spaak (ministrul Afacerilor Externe al Belgiei) a spus (rezumat) că, după părerea sa, formularea Ťsă sporeascăť nu ar putea fi interpretată în mai multe feluri. Ea nu ar putea avea decât un singur înţeles.

DI Titulescu a spus că, în aceste împrejurări, el nu va insista asupra amendamentului său, dacă se va consemna în minută că Comitetul General este unanim în a aprecia că delegaţiile sunt hotărâte să nu slăbească, ci să sporească eficienţa garanţiilor.

La propunerea preşedintelui, s-a hotărât conform celor de mai sus”. De ce am citat toate acestea?

Pentru a arăta că eu am apărat, centimetru cu centimetru, interesele României.

De îndată ce am încetat să mai fiu ministru al Afacerilor Străine, delegaţia română a renunţat la toată chestiunea în bloc.

Mi-a fost extrem de dureros să-mi dau seama de acest lucru.

Să continuăm însă să cităm din minutele din 3 şi 4 iulie 1936 ale Comitetului General al celei de a XVI-a sesiuni ordinare a Adunării, care a făcut munca unei comisii de redactare:

“DI Titulescu (rezumat) a subliniat că este vorba de un aspect foarte delicat. Într-adevăr, este indispensabil să se facă ceva pentru a interpreta Pactul într-un mod care, după aprecierea sa, ar fi cel mai indicat să permită o reformă.

Dacă însă se deschid larg porţile pentru un studiu general al Pactului şi pentru reforma sa, se vor face cele mai diferite propuneri şi va trebui să se facă faţă la tot felul de contradicţii, astfel încât va fi imposibil să se obţină chiar minimul de acord care există în prezent. Prin urmare, va trebui să se limiteze sfera propunerilor, cerând Subcomitetului de redactare să menţioneze în mod expres articolele 11 şi 16, la care s-a referit dl Delbos azi în şedinţa plenară.

DI Eden (rezumat) a fost de părere că ar fi preferabil să ne limităm la un text care ar putea fi general acceptabil.

DI Delbos (ministrul Afacerilor Externe al Franţei) (rezumat) a spus că, evident, preferă textul din coloana A şi a fost de acord cu observaţiile d-lui Titulescu, acceptând în acelaşi timp sugestiile sale de modificări. EI a continuat: ŤEste adevărat că avem în vedere o reformă a Pactului, dar sunt mai multe feluri de reforme. Sunt reforme care întăresc şi sunt reforme care slăbesc. Dacă deschidem larg porţile pentru toate sugestiile, fără nici o restricţie, atunci ne angajăm pe un drum periculos. Cred că ar fi regretabil să proiectăm o remodelare completă a Pactului într-o formă vagă şi platonicăť.

DI Motta (rezumat), ca şi dl Eden, preferă textul din coloana C, care, după cum i se pare, arată mai multă consideraţiune faţă de guvernare.

DI de Graeff¹³ (ministrul Afacerilor Externe al Olandei) (rezumat) a fost de acord cu dl Eden şi dl Motta şi a remarcat că, dacă textele din coloanele A şi B ar fi supuse Adunării, el ar fi obligat să voteze împotriva lor.

DI de Velics¹⁴ (Ungaria) a fost de acord cu dl Graeff şi dl Motta. Textul adoptat trebuie să ia în considerare toate neliniştile exprimate pe această temă de către vorbitorii din şedinţa plenară a Adunării. Nu acesta este cazul proiectelor din coloanele A şi B. Pe de altă parte, coloana C pare să corespundă, după părerea sa, unei examinări generale de către guverne a Pactului, văzut ca un tot indivizibil, şi tocmai aceasta este intenţia unor delegaţii.”

Nu apare oare cu toată claritatea întregul joc ce se ascunde în spatele acestui limbaj diplomatic?

Eu am dorit o examinare limitată a Pactului, care să nu se extindă asupra articolului 19, iar Ungaria dorea examinarea generală a Pactului, pentru ca studiul articolului 19 să corespundă obiectivului său, cu alte cuvinte, revizuirea revizuirii.

Aş dori să subliniez că, atâta timp cât am fost la Societatea Naţiunilor, articolul 19 nu a fost niciodată menţionat. Singura discuţie a fost despre reforma totală sau parţială a Pactului. Cel puţin, limbajul diplomatic nu punea punctul pe i.

Atunci am ţinut următoarea intervenţie, citată in extenso din minută:

“DI Titulescu (România) se declară în total dezacord cu dl Eden, dl Motta, dl de Graeff şi dl de Velics. Convingerea sa se bazează pe îndelungate meditări şi pe o clară reprezentare a intereselor Societăţii Naţiunilor. DI Eden a spus că lumea aşteaptă un studiu general asupra funcţionării Societăţii. Ridicată în termeni atât de generali, ea devine înfricoşătoare, iar dl Titulescu se teme foarte mult de formula C, care este prea vagă. EI crede că este indispensabil să se limiteze reforma Societăţii Naţiunilor la câteva puncte. Când problema a fost ridicată de reprezentantul chilian în Consiliu, el făcuse deja o declaraţie foarte clară în numele Micii Înţelegeri şi al Înţelegerii Balcanice. Aceste state sunt gata să examineze propuneri concrete şi limitate, dar nu să se angajeze într-o remodelare vagă şi generală a Pactului. DI Titulescu doreşte să declare că, dacă va fi autorizată punerea în discuţie a chiar temeliilor Societăţii Naţiunilor, nici Mica Înţelegere şi nici Înţelegerea Balcanică nu vor accepta această sugestie. Cele cinci state reprezentate de dl Titulescu au elaborat o doctrină pe care el a rezumat-o după cum urmează:

a) Nici un fel de slăbire a Pactului.

b) Este indispensabil să se menţină caracterul universal al primului paragraf al articolului 16 cu privire la sancţiunile economice. Dacă într-adevăr va fi suprimat acest caracter universal, nu va mai rămâne nimic care să-i lege pe membrii Societăţii Naţiunilor.

c) Rezoluţiile din octombrie 1921 trebuiesc anulate deoarece, după părerea d-lui Titulescu, dacă sancţiunile au eşuat, aceasta s-a datorat faptului că au fost aplicate pe etape, iar nu in globo.

d) În sfârşit, Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică recunosc că paragraful 2 al articolului 16 nu obligă toate naţiunile să intervină armat în favoarea indiferent cărei ţări. Ele consideră că asistenţa militară trebuie să se bazeze pe acorduri regionale.

DI Titulescu nu sugerează, desigur, să se insereze asemenea preciziuni în formula prin care guvernele ar fi invitate să facă sugestii cu privire la reforma Pactului, dar, dacă invitaţia este redactată într-o manieră contrarie ideilor pe care le-a exprimat, cele cinci state ale Micii Înţelegeri şi ale Înţelegerii Balcanice vor răspunde cu un Nu definitiv şi categoric.

Ceea ce doreste dl Titulescu este ca sarcina viitoarei Comisii de studiu să fie clar definită şi tocmai în acest sens a formulat apelul său. EI nu crede să fie vreun stat în Adunare care, după recentul eşec al Societăţii Naţiunilor, ar dori să distrugă complet Societatea sub masca reorganizării. Dacă sunt dorite reforme asupra unor puncte speciale, dl Titulescu este gata să accepte o formulă care să garanteze că ele nu vor sfârşi printr-un haos.

Tocmai s-a hotărât să se spună că anumite împrejurări au împiedicat aplicarea completă a Pactului. În consecinţă, nu Pactul este de vină, ci modul în care I-au aplicat oamenii. Ar fi, prin urmare, ilogic ca într-un paragraf următor să se ceară remodelarea integrală a instrumentului.

În concluzie, dl Titulescu a dorit să declare cât se poate de răspicat că, dacă se deschid larg porţile pentru reforme, fără nici un fel de restricţii, România şi statele care îi împărtăşesc părerile vor vota împotrivă.

DI Litvinov (URSS) a fost complet de acord cu observaţiile d-lui Titulescu. Nu trebuie să se uite faptul că, odată începută o reorganizare generală a Societăţii Naţiunilor, se creează un anumit risc de a distruge şi ultimele rămăşiţe ale autorităţii acestei instituţii. Întrucât este necesar ca ea să continue să trăiască, chiar dacă nu poate fi realizat un acord asupra reformei sale, s-ar putea ca Societatea Naţiunilor să continue să existe în forma ei actuală. Dacă s-ar accepta un text redactat în termeni atât de generali ca cel din coloana C, Societatea Naţiunilor ar fi distrusă. O asemenea acceptare ar arăta o totală lipsă de simţ psihologic, dacă ar avea loc chiar în momentul în care se încearcă să se obţină aderarea unor noi membri sau revenirea celor care au părăsit Societatea.

Preşedintele a considerat că poate rezuma discuţia constatând acordul membrilor Comitetului General asupra următoarelor puncte: pe de o parte, ceva va trebui să se facă chiar la următoarea Adunare pentru a întări Societatea Naţiunilor, dar principiile şi bazele Pactului nu trebuie să fie atinse. Aceasta este, după părerea sa, ideea sprijinitorilor fermi ai textelor din coloanele C şi D.

În al doilea rând, este important să nu se dea indicaţii prea precise guvernelor, ci trebuie să se fixeze limite simple şi să se precizeze că sunt unele elemente care nu vor fi atinse.

Preşedintele consideră că pe aceste baze Subcomitetul de redactare va fi în măsură să supună un proiect asupra căruia să se reia discuţia”.

Cred că nu poate exista o consacrare mai oficială a tezelor pe care le-am avansat. Minuta se încheie cu următoarele cuvinte rostite de mine:

“DI Titulescu a remarcat că textul rezoluţiei are o strânsă legătură cu redactarea preambulului şi că, şi la acest punct, va fi necesar să se aştepte textul preliminar care urmează a fi pregătit de Subcomitetul de redactare”.

La 29 august 1936 am încetat să mai fiu ministru al Afacerilor Străine.

Când, după boala gravă de care am suferit, mi-am restabilit sănătatea deşi nu pe deplin, gândurile mi s-au îndreptat întotdeauna spre orice ar afecta interesele româneşti. Astfel, chiar în calitate de cetăţean particular de rând, nu am încetat nici un moment să urmăresc foarte îndeaproape problemele internaţionale şi, în special, problemele României.

Aflând din presă că între 14 şi 17 septembrie 1936 un Comitet (în care România a fost reprezentată) pentru studierea aplicării principiilor Pactului s-a întrunit la Geneva, am cerut imediat la Geneva minutele acestor şedinţe.

Le-am citit cu aviditate.

Trebuie să mărturisesc însă că, citindu-le, m-am simţit foarte întristat.

Înainte de toate, am observat că toate articolele Pactului se află pe ordinea de zi în vederea examinării lor; unele dintre ele, care formează prima categorie, urmează să fie luate în studiu imediat; celelalte sunt rezervate pentru un studiu ulterior şi formează categoria a doua. lar cel mai rău este că articolul 19 cu privire la revizuire, este studiat în prima categorie, adică în categoria chestiunilor urgente, fără ca delegatul român să fi rostit un singur cuvânt.

Cum aşa? Eu am luptat atât de greu în iulie 1936 în Comitetul General, după cum o dovedesc minutele mai sus-menţionate, în chestiuni care au o legătură îndepărtată cu revizuirea, iar atunci când însăşi chestiunea revizuirii vine în discuţie, adică, cu alte cuvinte, când se face o încercare de a facilita condiţiile pentru revizuire, delegatul romăn nu spune nici un cuvânt şi, ca membru al Comitetului, nu opune un veto!

Să procedăm în mod organizat.

A început studierea articolelor 1, 3, 4, 5, 8, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 18, 19, 21 şi 22 ale Pactului.

Prin urmare, singurele articole care rămân în afara sferei acestui studiu sunt:

Articolul 2, care arată că Societatea Naţiunilor este compusă dintr-un Consiliu şi o Adunare;

Articolele 6 şi 7, care se ocupă de Secretariatul General al Societăţii Naţiunilor;

Articolul 9, cu privire la numirea unei comisii tehnice care să consulte Consiliul asupra executării articolelor 1 şi 8 şi, în general, asupra chestiunilor militare, navale şi aeriene;

Articolul 17, care se ocupă de disputele între un stat membru al Societăţii şi un stat nemembru;

Articolul 20, care recunoaşte că Pactul Societăţii Naţiunilor abrogă toate obligaţiile sau înţelegerile inter se care nu sunt în conformitate cu termenii acestuia;

Articolul 23, care se ocupă de asigurarea unor condiţii de lucru convenabile şi umane pentru bărbaţi, femei şi copii, de supravegherea generală a comerţului cu arme şi muniţii şi de măsurile internaţionale pentru prevenirea şi controlul bolilor;

Articolul 24, care menţionează Birourile Internaţionale ce urmează să fie plasate sub îndrumarea Societăţii Naţiunilor;

Articolul 25, care se referă la încurajarea şi promovarea stabilirii şi cooperării unor organizaţii naţionale voluntare de Cruce Roşie, autorizate în mod corespunzător;

În sfârşit, articolul 26, ultimul articol al Pactului, care se ocupă de procedura de urmat în vederea amendării sale.

În consecinţă, tot ce este politic în Pactul Societăţii Naţiunilor este acum studiat de un Comitet al Societăţii Naţiunilor care şi-a numit deja raportorii.

România nu are nici un raportor în nici o chestiune.

Totuşi, a studia nu însemnează a accepta, iar eu îi rezerv României toate drepturile ce sunt necesare pentru apărarea intereselor sale. Cei care sunt în favoarea revizuirii nu trebuie să creadă că au câştigat, datorită unei erori din partea reprezentantului român; ei mai au de a face cu mine.

Dată fiind atitudinea României, i-am telefonat ministrului Pella¹⁵ şi i-am spus: “Aţi fost prezent în iulie 1936, când mă străduiam să limitez luarea în studiu a Pactului Societăţii Naţiunilor şi să previn situaţia în care chestiunea revizuirii ar putea fi atinsă, măcar în treacăt. Cum aţi putut permite ca revizuirea să fie acceptată ca subiect de studiu şi de ce nu aţi folosit veto-ul României pentru a împiedica acţiunea maşinăriei?”

DI Pella mi-a răspuns prin următoarea scrisoare, datată Geneva, 19 decembrie 1936:

“Urmare la convorbirea noastră telefonică, aş dori să vă informez că am făcut o nouă rezervă si astfel am făcut tot ce a fost omeneşte posibil pentru ca România să adere, în chestiunea revizuirii, la părerile pe care dv. le-aţi exprimat în iunie trecut (care, în realitate, era iulie). Din păcate, nu am putut face mai mult. Faptul este simplu de explicat. Eu reprezentam România în Consiliu şi, în după-amiaza zilei de 16 decembrie, ministrul Afacerilor Externe al Turciei m-a rugat să-I întâlnesc şi am avut o lungă convorbire cu el.

În ziua aceea, în chestiunea modificării Pactului, România era reprezentată în Consiliu de consilierul Gheorghe Crutzescu, care nu a ridicat nici o obiecţiune la înscrierea articolului 19 între chestiunile care urmau să fie discutate de Comitet.

La următoarea şedinţă, am intrat în Comitet şi am făcut imediat, în numele României, toate rezervele la înscrierea articolului 19 în orice categorie de studiu.

Când am văzut că nu sunteţi satisfăcut de rezerva făcută de mine, am reuşit, când am vorbit a doua oară, să fac o a doua rezervă, în următorii termeni: ŤDI Pella reiterează rezervele cât se poate de exprese în ceea ce priveşte orice hotărâre pe care Comitetul a luat-o sau ar putea-o lua şi care ar putea afecta, direct sau indirect, în orice fel, principiile, procedura şi actuala interpretare a articolului 19ť.

Înţeleg întru totul că dv. nu puteţi fi satisfăcut de votul din 16 decembrie 1936, dar nu am putut face mai mult după ce un asemenea vot s-a dat în cursul unei şedinţe, pentru modificarea Pactului Societăţii Naţiunilor, la care nu eu am reprezentat România în Comitet.

AI dv. foarte sincer,
(semnat) V.V. Pella”

Cum puteam oare să fiu satisfăcut, când toate rezervele d-lui Pella avuseseră loc după votul afirmativ al actualului delegat permanent al României al Geneva?

DI. Stelian Popescu¹⁶ a creat o Ligă antirevizionistă, mai ales, un muzeu care are o mare valoare pentru apărarea intereselor noastre naţionale. Dar la Geneva, unde interesele României sunt ameninţate în orice clipă, aceste interese sunt apărate în modul pe care I-am descris.

1 Edward-Mandell House (1858–1937). Diplomat american. Prieten şi confident al preşedintelui Woodrow Wilson, la al cărui succes în alegerile din 1912 şi 1916 a contribuit în mod decisiv. Reprezentant personal al preşedintelui pe lângă naţiunile europene (1914, 1915, 1916). A fost însărcinat să reprezinte Statele Unite la conferinţele interaliate pentru coordonarea acţiunilor militare şi navale (1917). A fost desemnat de către preşedinte să acţioneze în numele Statelor Unite în cadrul negocierilor de armistiţiu cu Puterile Centrale (1918). Membru al comisiei americane de negociere a păcii (1918–1919). Membru al comisiei de redactare a Pactului Societăţii Naţiunilor.

2 Robert Lansing (1864–1928). Jurist şi om de stat american. Secretar de stat (1915–1920). Delegat la Conferinţa de Pace de la Paris (1919–1920). Gravele divergenţe cu preşedintele Woodrow Wilson, în legătură cu conţinutul tratatului de pace şi în legătură cu participarea Statelor Unite la Societatea Naţiunilor au dus la înlăturarea sa (i s-a cerut demisia) din funcţia de secretar al Departamentului de Stat.

3 David Hunter Miller (1875–1961). Jurist american. Consilier juridic pe lângă misiunea colonelului House la Paris (1918) şi al delegaţiei americane la Conferinţa de Pace de la Paris (1919–1920). A colaborat la redactarea finală a Pactului Societăţii Naţiunilor.

4 Vittorio Emanuelle Orlando (1860–1953). Om de stat italian. Ministru în mai multe rânduri (Instrucţiune Public㠖 1903–1905; Justiţie – 1907–1909 şi 1914; Interne – 1916). Prim-ministru (1917–1919). Reprezentant al Italiei la Conferinţa de Pace de la Paris (1919). Preşedinte al Camerei Deputaţilor (1919).

5 Jaime Batalha Reis. Diplomat portughez. A îndeplinit în perioada interbelică diferite funcţii şi misiuni diplomatice la Londra, Berlin, Haga şi Sankt Petersburg.

6 Milenko Vesnić (1862–1921). Jurist, ziarist, om de stat şi diplomat sârb (iugoslav). Trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar la Roma (1901–1903); Paris (1904); Washington (1917). Delegat la conferinţele de pace de la Londra şi Bucureşti (1913). Delegat la Conferinţa de la Paris (1919). Prim-ministru (1920–1921) şi ministru de Externe în acelaşi interval.

7 Eleutherios Venizelos (1864–1936). Om de stat grec. Prim-ministru (1910–1915; 1917–1920; 1924; 1928–1932; 1933). A avut un rol determinant în angajarea Greciei în cel de-al doilea război balcanic şi în intrarea ei în primul război mondial alături de Aliaţi. A participat la Conferinţa de Pace de la Paris (1919).

8 George Sofronie (1901–m?). Jurist român. Specialist în dreptul internaţional public.

9 Mihail A. Antonescu (1900–1946). Jurist şi om de stat român.

10 Gheorghe I. Brătianu (1898–1953). Istoric şi om politic român. Din 1930 a condus aripa disidentă (georgistă) a Partidului Naţional Liberal.

11 7 mai 1918.

12 Manuel Rivas Vicuña (1878–1937). Om politic şi diplomat chilian. Trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar în Elveţia – 1921; ambasador în Peru – 1932; Italia – 1934; Franţa – 1936–1937. Ministru de Externe (1922). Prim-ministru (1926). Delegat la Societatea Naţiunilor (1920–1921; 1934–1936). Preşedintele Consiliului Societăţii Naţiunilor (1936).

13 Jonkheer–Andries Cornelis Dirk de Graeff (1872–1957). Om de stat şi diplomat olandez. Trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar la Tokio (1920); la Washington (1922). Ministru de Externe (1933–1937). Delegat la Societatea Naţiunilor (1933–1937). Delegat la Conferinţa de dezarmare (1934).

14 Velics de Laszlofalva (1895–m. ?). Diplomat ungur. Trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar la Berna (1935), Atena (1938), Roma (1947). Şeful delegaţiei ungare pe lângă Societatea Naţiunilor (1935). Delegat la sesiunile Adunării Societăţii Naţiunilor (1935–1937).

15 Vespasian V. Pella (1898–1952). Jurist şi diplomat român. Delegat la sesiunile Adunării Societăţii Naţiunilor şi membru în diferite comitete şi comisii ale acestei organizaţii internaţionale. Trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar la Haga (1936) şi Berna (1943–1944). Membru supleant al Comitetului Societăţii Naţiunilor pentru amendarea Pactului Societăţii Naţiunilor în vederea punerii de acord cu Pactul de la Paris (1930). A avut un rol important în organizarea şi desfăşurarea Conferinţelor balcanice (1930, 1931, 1933). Delegat la Conferinţa de dezarmare (1932–1934). Ca urmare a însărcinării Comitetului pentru dezarmare morală al Comisiei politice a Conferinţei de dezarmare, V.V. Pella supune acesteia un memorandum – “Memorandumul Pella” – în legătură cu adaptarea legislaţiilor naţionale la cerinţele fundamentale ale vieţii internaţionale. Membru al Comisiei Europene a Dunării. Secretar general al Biroului Internaţional pentru Unificarea Dreptului Penal.

16 Stelian Popescu (1874–m. ?). Jurist şi ziarist. Director al ziarului “Universul”. Deputat în mai multe rânduri. Ministru de Justiţie (1921–1922; 1927–1928). Preşedintele Ligii Antirevizioniste Române.