nyomtat

megoszt

Transilvania văzută în publicistica istorică maghiară - Momente din istoria Transilvaniei apărute în revista História
BÁRDI NÁNDOR (szerk.)
Untitled Document

 

Ferenc Glatz

CĂRUI SPAŢIU ÎI APARŢINEM?

(Acest studiu a fost prezentat la Conferinta Europei-Centrale, organizată la Viena în mai 1991.)

 

I. Europa Centrală. Perspectivele de abordare a noţiunii

Nu mai e nevoie să intru în amănunte: intelectualitatea secolului al XIX-lea a abordat din mai multe unghiuri noţiunea de Europa Centrală, văzută din perspectivă politică şi culturală.

Tendinţe imperiale germane

După cum se ştie, una dintre definiţii a utilizat noţiunea de Europă Centrală cu finalitate imperialistă şi de dominaţie: germanii, respectiv Reich-ul german au vrut să-şi marcheze astfel sfera de interese economico-politice şi culturale în secolul al XIX-lea şi, parţial, în secolul al XX-lea. Conform acestei interpretări – socotind lucrurile în liniile lor cele mai generale –, expansiunea germană ar putea avea ca limită hotarul imperiului rus. Nenumărate cărţi şi monografii au prezentat deja (cel mai limpede, în redactarea lui Naumann) cum s-a încadrat, la cumpăna dintre veacul trecut şi veacul nostru, acest plan de Europă Centrală în structura respectivelor tendinţe de „edificare imperială”. Marile culturi tradiţionale (engleză, franceză, apoi şi rusă) – înfierbântate de visul creării de imperii – au vrut să atragă în sfera lor de interese, în diferite forme de organizare, teritoriile mai puţin dezvoltate din punct de vedere industrial şi tehnologic, ca şi populaţia de acolo.<R> Acest concept de Mitteleuropa – reunind laolaltă „germanitatea” şi popoarele din spaţiul limitat la răsărit de imperiul rus – revine de altfel, până astăzi, obsesiv în gândirea istoricilor, dar niciodată în scopuri imperialiste, ci pe baza faptului real că înăuntrul lumii creştine, în secolele al XVI-lea, al XIX-lea, dezvoltarea regiunilor dinspre răsărit de spaţiul german a fost organic legată de dezvoltarea germanilor, mai întâi prin Imperiul Romano-German, ulterior prin cultura de factură pronunţat germană a Monarhiei Austro-Ungare. Nu cred să existe azi vreun istoric german care să fie de acord cu acest fel de a vedea lucrurile, în schimb cu atât mai numeroşi sunt istoricii acelor popoare mici care vor să evite ca, din cauza apartenenţei „silite” din zilele noastre la spaţiul răsăritean, strămoşii lor să fie, şi ei, priviţi retrospectiv, încă din veacurile precedente, ca est-europeni.

Interpretare antisovietică

Am ajuns în punctul în care conceptul de Europă Centrală capătă în secolul nostru cea de a doua sa trăsătură politico-culturală. Când, în 1948, Uniunea Sovietică creează în zona sa de ocupaţie acel ansamblu politico-militar al ţărilor socialiste, ea a căutat, cu metodele dictatoriale caracteristice regimului stalinist, să difuzeze şi în cultura – înţeleasă într-un mod mai general – a acestor teritorii tradiţiile ruseşti de factură sovietică, sub forma modelelor socialiste. Un aspect rămas neelucidat până azi este în ce măsură s-au transmis principiile organizării statale ale imperiului ţarist în substanţa statului sovietic. Un lucru şi mai puţin cunoscut este în ce măsură s-a perpetuat tezaurul de tradiţii al societăţii ruse la nivelul microstructurii societăţii sovietice. Căci, într-adevăr, noile instituţii (partid, sindicat) şi chiar şi viaţa cotidiană, aşa-numita „morală socialistă” au fost puternic impregnate de substanţa tradiţiilor ruseşti, chiar şi atunci când, în mod revoluţionar, s-a căzut în extrema cealaltă şi s-a trecut la anihilarea tuturor valorilor tradiţio-nale (familia, Biserica etc.) (Însoţind toate acestea printr-o campanie, caracteristică epocii războiului rece, împotriva culturilor occidentale.)

După 1948 Uniunea Sovietică a trecut sub controlul şi influenţa ei ţări (Polonia, Cehoslovacia, Ungaria) în care structuri sociale de factură răsăriteană (deosebite, aşadar, de cele coborâtoare din imperiul roman de apus) ori n-au fost prezente de-a lungul a o mie de ani, ori au fost prezente doar în parte (România, bunăoară). S-au găsit însă, fireşte, şi intelectuali care au demonstrat plini de zel prezenţa în istoria ultimului mileniu a unor structuri sociale şi culturale de factură răsăriteană, ba chiar s-au întrecut în a dezvălui în istoria acestui spaţiu caracterul decisiv, încă din secolul al X-lea, apoi şi mai târziu, al slavilor, iar mai apoi al imperiului rus. Majoritatea intelectualilor însă au continuat, în viaţa de zi cu zi, să cultive, ca o formă a rezistenţei pasive, ansamblul – imaginar sau real – de tradiţii occidentale (chiar dacă uneori în abordări derizorii: modă, fel de a vorbi), căutând, fireşte, să stabilească şi să întreţină legături personale cu colegii vest-europeni. Pentru intelectualitatea acestor ţări, constituia o acută problemă politică să se pronunţe în legătură cu spaţiul căruia îi aparţin naţiunea şi statul lor: Europei de Est sau celei de Vest. Iată de ce afirma intelectualitatea poloneză – evitând evocarea tradiţiilor care o legau de imperiul german – că naţiunea poloneză e parte a Europei Occidentale (nici măcar a Europei Centrale), iată de ce era intelectualitatea cehă ori maghiară atât de dispusă să evoce noţiunea de Europa Centrală ca pe ceva tradiţional diferit de Europa Răsăriteană.

Un produs al ultimilor patruzeci şi cinci de ani este, fără îndoială, şi concepţia care limita, în esenţă, noţiunea de Europă Centrală la spaţiul fostei Monarhii Habsburgice, formaţiune statală constituită în zona răsăriteană a lumii creştine occidentale. În această „definire a Europei Centrale” e conţinută, în primul rând, ideea că trecutul şi viitorul micilor popoare din acest spaţiu au fost şi sunt distincte de Uniunea Sovietică, respectiv de imperiul rus, în al doilea rând – datorită situării lor între cele două mari imperii, cel german şi cel rus – că popoarele de aici depind una de cealaltă, poziţia lor statal-naţională aparte putând constitui un cadru pentru apariţia unei forme de integrare, şi, în al treilea rând, şi recunoaşterea faptului că numeroasele popoare mici de aici trebuie să pună capăt animozităţilor tocmai datorită acestei condiţionări reciproce. Iar această definire a Europei Centrale s-a remarcat şi în lucrările colegilor americani şi vest-europeni, lucrări din care nu lipseşte dezamăgirea, pe de o parte, pentru soluţia care, după 1920, a sfârtecat regiunea în mai multe mici formaţiuni statale, iar, pe de altă parte, pentru sistemul statelor naţionale.

Prestigiul naţional

Un al treilea element al acestei definiri a Europei Centrale, noţiunea de prestigiu, e prezent mai degrabă în gândirea cotidiană a intelectualilor, dar tocmai de aceea e cât se poate de răspândit. În mai 1972, conform jurnalului meu, la Institut für Europäische Geschichte din Mainz, într-o pauză pentru cafea, a avut loc următoarea conversaţie: la întrebarea „Unde e graniţa dinspre vest a Europei Centrale?”, colegul austriac a răspuns că e la Rennweg (adică la limita estică a Vienei), colegul vest-german a afirmat că la München (respectiv, bursierul bavarez a vorbit tot de Viena), prietenul meu Buron, de la Paris, a fost de părere că graniţa începe de la regiunea Saar şi de acolo merge spre răsărit, opinie la care Mike Laffant, din Irlanda, a adăugat că de fapt hotarul e Canalul Mânecii. (La care am început să facem haz de noi înşine.) Eu şi colegul finlandez am spus că nouă ne e totuna, ne satisface o astfel de situare în spaţiu, dar colegul român (acolo, cel mai bun prieten al meu) nu-şi găsea locul: după opinia lui, România, în istoria ei milenară, a aparţinut totdeauna Europei Occidentale, apărând-o de invaziile dinspre răsărit. Discuţia, poate şi sub efectul cafelei şi ceaiului, ambele bune şi îndestulătoare, s-a ridicat, fireşte, la nivelul umorului. (Membrii şcoliţi ai generaţiei noastre nici aşa nu iau în serios toate aceste scorneli intelectuale, care sunt bune să ne ajute să ne împăunăm cu propriul nostru nivel de dezvoltare, pe cât posibil în detrimentul vecinilor.) A arătat însă – un aspect din care am tras cu toţii învăţăminte – cât de prezent este în Europa acel topos conform căruia există un Occident dezvoltat şi, cu cât înaintăm spre răsărit, cu atât întâlnim societăţi mai înapoiate. După cum a devenit topos şi următorul fapt: cu cât sunt în stare să ies mai pregnant la rampă, cu atât mai mare va fi gloria naţiunii din care fac parte.

Astfel, Europa Centrală înseamnă, privită dinspre Europa Occidentală, o diferenţiere negativă, în timp ce, dinspre est, pentru popoarele ce trăiesc înspre marginile răsăritene, constituie o diferenţiere pozitivă.

II. Autoorganizarea culturilor

Dacă privim acum, în 1991, aceste încercări de definire, fireşte că „noţiunile de Europă Centrală” utilizate până în prezent nu sunt viabile. Deoarece n-au temeiul vechilor conţinuturi politice. Nu e prezentă politica germană agresivă ce-şi propusese asigurarea hegemoniei germane, pentru că Germania de azi (cel puţin, landurile ei vestice şi sudice) s-a integrat în sistemul de tradiţii liberal-democratice ale lumii. De altminteri, economia monetară modernă, informatica permit deja ca anumite regiuni să nu fie „înfeudate” neapărat vecinilor (vezi influenţa exercitată de Statele Unite şi de Franţa în regiune). Expansiunea sovietică e, şi ea, pe terminate, aşa că n-are sens ca împotriva politicii sovietice (şi împotriva dimensiunilor istorice ale noţiunii de Europă Centrală) să forţăm, ca o contranoţiune, conceptul de Europă Centrală. Iar, în al treilea rând, Europa unitară promisă pentru anii 1990, care, chiar dacă în prezent nu e nimic altceva decât un vis progresist din gândirea intelectualilor, va elimina încetul cu încetul din capete existenţa Europei Centrale ca noţiune de autoritate. (În înţeles pozitiv ori negativ, deopotrivă.) Iar generaţia noastră poate că va ajunge în situaţia să nu-şi mai privească propria istorie ca pe o abatere de la linia dinspre Apus, şi nici Europa Occidentală ca pe un centru, iar propriul ei teritoriu ca pe o simplă periferie, ci, întocmai cum, înţelept, bătrânul Leopold von Ranke spunea că toate epocile istorice se află la o distanţă egală faţă de Dumnezeu, noi să analizăm în ele însele culturile apărute oriunde în lume, ca unităţi organizate după legi proprii. Aceasta şi pentru că – şi cer iertare dacă fac din nou apel la umor când calific inflaţionistele noastre scorneli intelectuale din secolul al XX-lea –: ce o să fie dacă vreodată chinezii ori japonezii vor să înceapă să se considere ei centru, ori poate americanii (de pildă, în secolul al XXI-lea). De se va întâmpla aşa ceva, atunci puzderia de cărţi şi studii pe care le-am consacrat formulării, respectiv difuzării acestor teorii va ajunge, în energodeficitarul veac al XXI-lea, combustibil pentru sobele noastre.

III. Europa Centrală – doar cu începere din 1948

La întrebarea „Există Europa Centrală?”, se adaugă, în mod firesc: are oare îndreptăţire individualizarea unei regiuni intermediare între Europa Occidentală şi Europa Răsăriteană? Cred că dreptatea e de partea celor care – independent de demersurile la modă – răspund că, da, are. Întrebarea e: de când?

Valuri dinspre răsărit, hotare

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, punctul de plecare al tematicii istoriografiei europene l-au reprezentat analiza vieţii şi structurii statale, ca şi a culturii superioare, şi nu în ultimul rând istoria Bisericii, care i-a determinat în multe privinţe fizionomia. Împărţirea în regiuni cultural-politice a Europei se anunţa, în acest fel, deosebit de simplă: până unde s-au întins creştinismul occidental, organizarea statală de tip creştin, structura posesiunilor feudale determinată de acest cadru, sistemul de dependenţă feudală şi orânduirea socială corelativă, ca şi cultura de limbă latină, până acolo s-a întins, aşadar, şi hotarul Europei Occidentale, iar dincolo de acesta – socotind, în esenţă, în această categorie teritoriul Bisericii bizantine – Europa Răsăriteană. Teritoriul de graniţă îl constituiau Regatele Poloniei şi Ungariei (inclusiv Croaţia). Odată cu afirmarea, la cumpăna dintre secolele al XIX-lea şi al XX-lea, a resorturilor economice şi sociale ale istoriografiei, s-a constatat că şi în Evul Mediu, în zona de graniţă a creştinismului latin, alături de principiile organizatorice de factură apuseană ale instituţiilor statale şi culturale, au subzistat de fapt multe aşa-numite trăsături de tip răsăritean. Existau în politica regilor poloni şi maghiari şi în modul de organizare a armatei aflate sub comanda lor principii de bază ce nu concordau cu cele ale Sfântului Imperiu Romano-German, Franţei ori Angliei. În istoriografie, era tot mai evident accentul ce se punea în cercetarea relaţiilor comerciale pe diversitate. S-a remarcat, de asemenea, că în Evul Mediu valurile târzii ale popoarelor migratoare venite dinspre răsărit, apoi consolidarea dominaţiei tătarilor şi a imperiului turcesc proiectează în aceste spaţii geografice de graniţă noi şi noi etnii, purtătoare ale unor relaţii de factură răsăriteană, şi nu creştină occidentală. Cea mai importantă putere din zonă, Regatul Ungariei, e, încă de pe atunci, formaţiunea statală cea mai eterogenă şi complexă din Europa. Iar o etnie diferită ascunde un tezaur de tradiţii, o structură socială şi un univers de credinţe diferite la rândul lor. La începutul acestui secol, istoria socială şi economică, apoi etnografia au remarcat tot mai clar că împărţirea Europei în două regiuni nu permite descrierea societăţii din zona de graniţă. (La care, noi adăugăm: regii maghiari au privit cu simpatie – poate în virtutea acelui principiu de organizare politică a unor zone întinse, moştenit chiar de la nomazi – afluxul de populaţii străine, căci aceasta contribuia la însăşi consolidarea stăpânirii. Cât despre discuţiile cu tematică de geografie istorică purtate peste veacuri de istorici – chiar că nu le-au reţinut atenţia.)

Avântul pe care-l ia la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului nostru cercetarea epocii de stăpânire turcească e de natură să îmbogăţească imaginea istoriei acestei zone de graniţă prin evidenţierea aşa-numitelor elemente de factură răsăriteană. Cercetarea materialelor din arhivele vieneze şi a celor din Istanbul a demonstrat că prezenţa turcilor şi stăpânirea exercitată de ei timp de o sută cincizeci de ani în Ungaria şi de mai multe sute (cinci sute) de ani în Balcani au stat la baza unor importante schimbări la nivelul vieţii cotidiene. Înnoirile de natură economică şi culturală din Europa de Vest în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea sunt absente în această regiune ori pătrund doar într-o proporţie nesemnificativă, în timp ce armata şi administraţia otomană aduc cu sine noi grupuri etnice răzleţe. Cum e firesc, populaţia rămasă pe loc s-a adaptat, în ce priveşte modul de trai şi obiceiurile, la noile condiţii: la sistemul de impozitare dublă, la varietatea etnică, preluând din obiceiurile gastronomice şi cutumele cu care a venit în contact.

Ţinuturi de margine individualizate

E incontestabil că existenţa ca atare şi durata Monarhiei Austro-Ungare, politica ei balcanică de sine stătătoare, baza culturală tot mai omogenă a clasei mijlocii de funcţionari ai imperiului au avut o contribuţie hotărâtoare la apariţia în mentalitatea intelectuală de la începutul secolului a ideii că – şi vreau să subliniez – în cadrul culturii occidentale exista o unitate individualizată la nivelul tradiţiilor şi sferei sale de interes. Să mergem cu cronologia mai departe: eterogenitatea <%0>etnică n-a făcut decât să sporească în următoarele două secole ce au urmat alungării turcilor. În secolul al XVIII-lea, în zona de graniţă s-a stabilit, în primul rând, o numeroasă populaţie germană şi a început imigrarea în masă a sârbilor şi românilor. După 1867, o piaţă burgheză tot mai activă atrage meşteşugari şi funcţionari austrieci, cehi, moravi, italieni, declanşând, în acelaşi timp, în cadrul Monarhiei Austro-Ungare o uriaşă migraţie internă. E adevărat că „se poartă” caracterizarea Monarhiei Austro-Ungare drept închisoare a popoarelor, dar e cert că aici fenomenul de deznaţionalizare n-a avut loc, şi aceasta tocmai ca urmare a principiilor feudale ce au stat la baza organizării imperiului, deznaţionalizare care, în Franţa, de pildă, ca o consecinţă a glorioasei revoluţii franceze, s-a produs. Iar acest element constituie încă o trăsătură distinctivă a fizionomiei zonei răsăritene de graniţă a spaţiului cultural occidental.

După aceea, în secolul al XX-lea, mişcările naţionale, în parte mişcări răsăritene ce simpatizau cu imperiul rus, apoi, după 1920, crearea micilor state au conferit regiunii o nouă individualitate. Trecem acum peste faptul că în mentalitatea marilor puteri apusene această zonă era tot mai mult considerată o zonă-tampon între imperiul ruso-sovietic şi Europa Occidentală, eventual ca o regiune care, situată în coasta germanilor, putea fi mobilizată în vederea unei politici de sine stătătoare, antigermane. (Au fost luate în vedere mai ales noile state polonez, ceh, român şi iugoslav.) Respectiv, spre mijlocul secolului nostru, zona de margine a Europei Occidentale începe să devină o regiune cu state în mod declarat cu alt tip de organizare decât în Apus.

O organizare diferită

Încununarea acestui proces are loc după al doilea război mondial, respectiv după victoria Uniunii Sovietice, când URSS a căutat să formeze o constelaţie de state cu regimuri create după principii ideologice similare. Se ştie ce a însemnat în istoria regiunii apariţia regimului sovietic stalinist: izolarea de Occident a statelor din fosta z<%-4>onă-tampon prin aşa-numita „cortină de fier”, adică printr-o graniţă mai de nepătruns ca niciodată, retezând orice legătură economică ori spirituală a acestora cu Europa de Vest.

Elementele de viaţă parlamentară din structura statelor respective, şi aşa mai firave decât în Occident, au fost anihilate prin violenţă, fiind înlocuite cu sistemul de dictatură stalinistă numit dictatura proletariatului. (Şi care a spulberat toate structurile microcomunitare – asociaţii, societăţi – prezente în viaţa de zi cu zi a oamenilor care le creaseră, a dat o lovitură de moarte Bisericilor, milenare instituţii edificate pe tradiţiile religioase ale Apusului, încălcând spaţiul tradiţiilor familiale, microcomunitare, ale locului de muncă şi eliminând „elementele occidentale burgheze” ale acestuia etc.) Sub stindardul unei conştiinţe egalitariste de factură mesianică, au avut loc schimbări fundamentale la nivelul relaţiilor de proprietate burgheze – una dintre particularităţile definitorii ale dezvoltării vest-europene – şi s-au introdus centralismul de stat şi, atât în sfera producţiei, cât şi în cea a culturii, o economie planificată atotcuprinzătoare. Începând din copilărie, cetăţeanul parcurgea gradele de învăţământ fixate de stat, pe baza unui plan instructiv-educativ strict centralizat, în cadrul căruia îşi însuşea materiile ideologice. Iar unul dintre ţelurile acestor materii era tocmai asumarea acelei construcţii istorice ce proclama drept cea mai avansată societate din istoria lumii orânduirea sovietică stalinistă, şi care, în acelaşi timp, avea ca scop declarat să demaşte şi să critice concepţiile occidentale burgheze - şi, în primul rând, doctrinele sociologice. Planul stalinist de edificare a statului sovietic a constituit ultima întreprindere de mari proporţii, tehnic anacronică, a epocii de fier. Această regiune a Europei, timp de secole graniţă a Europei Occidentale, a pornit acum, în anul 1948, cu adevărat pe drumul ce o va conduce la izolarea ei politică şi culturală de restul continentului.

 După moartea, în 1953, a lui Stalin, regimul şi-a pierdut mult din vigoare, Uniunea Sovietică abandonând planul stalinist de transpunere ca atare, la nivelul micilor state ale regiunii, a instituţiilor ei, edificate cât se poate de limpede pe o concepţie răsăritean-rusă. Mai mult, unele ţări, în primul rând Ungaria, în parte Polonia, sub alte raporturi România, şi-au păstrat, prin manevre iscusite, în multe sfere ale vieţii, specificul naţional. Până la prăbuşirea, în 1989, a regimului, au rămas însă precumpănitoare izolarea administrativă, militară şi la nivelul securităţii interne faţă de Occident, dependenţa economică faţă de Uniunea Sovietică, centralismul de stat şi economia planificată în domeniul producţiei; iar toate acestea au definit atitudinea faţă de muncă, în general, funcţionarea structurii muncii sociale. Valoarea forţei de muncă a cunoscut un regres, deoarece producţia a pierdut contactul cu tehnologia apuseană modernă, iar revoluţia miniaturizării a avut loc în Occident fără ca Estul să fi beneficiat cât de cât de realizările ei. În acelaşi timp, la locurile de muncă dispariţia cointeresării individuale a fost de natură să altereze atitudinea faţă de muncă. În toate aceste societăţi aflate anterior în zona de graniţă a Europei apusene, au devenit precumpănitoare trăsăturile „orientale”: autoritarismul, abuzurile, sistemul „pilelor”, reuşita asigurată cu ajutorul plocoanelor, iar, pe de altă parte, desconsiderarea hărniciei, a sârguinţei, subordonarea individului faţă de aşa-numitele idealuri comunitare prezentate ca intangibile politic şi ideologic. Iată remarca unui muncitor calificat aflat în prag de pensie, educat în spiritul social-democraţiei dinainte de 1945: „Cea mai mare crimă a stalinismului este că a lenevit poporul.”

Acum, în 1991, nu dispunem încă de perspectiva istorică pentru a put<%0>ea întări cu exactitate cât de mult s-au rupt de Europa Occidentală societăţile din zonă în ultimii patruzeci de ani, în decursul celor trei generaţii care s-au succedat. Putem cumpăra autoturisme occidentale, putem deschide locuri de distracţii de factură occidentală – întrebarea e însă de câţi ani sau de câte decenii e nevoie de aici încolo pentru însănătoşirea structurii naţionale, despre care acum putem spune cu adevărat că diferă de cea vest-europeană, fiind realmente posibil să fie definită drept central-europeană. (Nu e locul să analizez în ce măsură s-a individualizat această regiune faţă de Uniunea Sovietică, mulţumită, nu în ultimul rând, intelectualităţii de aici.)

IV. „Osmoză istorică”

Concluzia noastră e aşadar că niciodată nu putem vorbi fără echivoc – ca în cazul geografiei – despre regiuni când analizăm procese politico-culturale. Până în 1918, se putea vorbi în mod fundamental de o Europă Occidentală şi de una Răsăriteană, dar putem demonstra prezenţa, încă din Evul Mediu, în zona de graniţă dinspre Sfântul Imperiu Romano-German şi Rusia, a unui amestec şi a coexistenţei unor instituţii şi elemente de structură socială vest-europene clasice cu unele est-europene. Ştiinţele naturii utilizează noţiunea de „osmoză”. Osmoza e fenomenul prin care în punctul de întâlnire dintre două corpuri sau două spaţii individualizate se poate constata o permanentă difuziune de pe un teritoriu (ori corp) pe altul. O astfel de osmoză socială, politică şi culturală se poate constata de-a lungul unui întreg mileniu în zona de graniţă a civilizaţiei vest-europene. În acelaşi timp, în unele perioade (în secolele al X-lea şi al XV-lea, apoi în veacurile al XVIII-lea şi al XIX-lea), instituţiile europene, influenţele de natură culturală capătă un rol decisiv, în timp ce, în alte perioade, devin preponderente influenţe contrare. Regiunea despre care vorbim, cu toate aceste caracteristici ale ei, rămâne însă partea Europei Occidentale. După opinia mea, aşa cum reiese şi din expunerea de mai sus, despre Europa Centrală – ca despre o entitate deosebită atât faţă de Europa Occidentală, cât şi de cea Răsăriteană – putem vorbi pentru prima oară abia în secolul al XX-lea, iar, într-o formă bine definită, după 1948.