Ladislau Gyémánt

Învăţământul evreiesc din Transilvania. Perspectivă istorică

 

Începuturile învăţămîntului evreiesc din Transilvania pot fi depistate în izvoarele vremii încă din prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Pinkas-ul comunităţii evreieşti din Alba Iulia, singura comunitate recunoscută legal în Marele Principat al Transilvaniei pînă la 1848, înregistrează începînd cu 1735 existenţa în conducerea comunitară a unui membru însărcinat special cu problemele de învăţămînt. Conscripţiile de epocă relevă existenţa unor învăţători evrei în Maramureş ( nu mai puţini de 10 în 1735 ), la Nazna, Măgheruş etc. Învăţămîntul evreiesc în această primă fază era exclusiv religios, însemnînd studiul săptămînal al unor texte şi comentarii biblice în limba ebraică[1].

Prima tentativă de introducere a unui învăţămînt de tip modern, cu elemente preponderent laice, îi aparţine împăratului reformator Iosif al II-lea, pentru care educaţia şi instrucţia şcolară reprezenta mijlocul principal al integrării evreilor în societatea Imperiului său ca supuşi loiali, buni contribuabili şi cetăţeni cu drepturi şi îndatoriri bine stabilite şi respectate. În acest scop, în Systematica Gentis Judaicae Regulatio din 1783 se concretizează proiectul unui sistem şcolar evreiesc organizat după modelul şcolilor de stat, înfiinţat din resursele comunităţilor, cu un program de învăţămînt şi manuale unitare, cu cadre didactice pregătite în instituţii preparandiale statale, cu obligativitatea frecvenţei şi cu limba de predare germană sau maghiară. Se menţine totodată şi studiul religiei iudaice în limba ebraică, dar sub controlul inspectorilor şcolilor de stat şi se limitează tipărirea sau importul cărţilor în această limbă[2].

Pentru punerea în aplicare a unui atare program, se înfiinţează, între 1784-1789, şcoli evreieşti la Carei, Oradea şi Sighetul Marmaţiei, dintre care singura care îşi continuă existenţa şi după retragerea reformelor iosefine în 1790 este cea de la Oradea. Această şcoală beneficiază de învăţători de talia lui Samuel Friedländer din Moravia, Salamon Reich din Buda şi viitorul Şef-rabin al Aradului, Iacob Steinhardt, deţine din 1837 o clădire proprie şi îşi încetează activitatea de-abia în împrejurările furtunoase ale Revoluţiei de la 1848. Tentativele de înfiinţare ale unei astfel de şcoli la Alba Iulia în deceniul iosefin eşuează datorită opoziţiei tradiţionalismului dominant în comunitatea locală[3].

După 1790, se revine timp de cîteva decenii la sistemul de învăţămînt exclusiv religios, conscripţia din 1813 înregistrînd 12 învăţători în 10 localităţi, iar cele dintre anii 1835-1845, 19 învăţători în 18 localităţi din Marele Principat al Transilvaniei. În Sălaj, în 1848 erau 24 de învăţători în 21 de localităţi[4].

Începînd din jurul anului 1830 însă, în condiţiile tendinţelor de modernizare tot mai vizibile în societatea evreiască, îşi fac apariţia şcoli orăşeneşti în care învăţămîntul religios se îmbină cu cel laic, desfăşurat în limbile uzitate în localităţile respective. Deschizător de drum din acest punct de vedere este Aradul Şef-rabinului reformator Aaron Chorin, unde în 1832 îşi deschide porţile o şcoală de băieţi elementară şi reală cu patru şi apoi cinci clase, cu 6 învăţători, cu statute şi clădire proprie. Exemplul este urmat în 1833 de o şcoală elementară la Lugoj, în 1840 de şcoala din Făgăraş cu doi învăţători şi un program de învăţămînt de 50 de ore săptămînal, pentru ca în anii premergători Revoluţiei de la 1848 să înregistrăm funcţionarea unor şcoli orăşeneşti evreieşti la Cluj şi Alba Iulia, în care se studiază în limbile ebraică, germană şi maghiară[5].

După trauma Revoluţiei de la 1848, în noile condiţii ale regimului neoabsolutist, se înregistrează tentative de instituire a unui sistem şcolar evreiesc unitar, sub controlul strict al autorităţilor de stat, cu limba de predare preponderent germană. Consfătuiri ale reprezentanţilor comunităţilor evreieşti au loc în perioada 1850-1852 la Oradea şi Alba Iulia, elaborîndu-se proiecte privind înfiinţarea unei şcoli în fiecare comunitate din resursele acesteia şi din taxe şcolare. Rezltate palpabile apar însă de-abia după 1855, cînd autoritatea asupra şcolilor evreieşti se încredinţează clerului catolic, în termenii Concordatului dintre Viena şi Papalitate. Se înfiinţează acum şcoli model de limbă germană la Alba Iulia, Cluj, Tîrgu Mureş, Oradea, se extind şcolile din Arad şi Oradea cu clase pentru fete, apar şcoli în Sălaj ( la Tăşnad şi Şimleul Silvaniei), în Banat la Sînnicolaul Mare. Începuturile învăţămîntului profesional evreiesc se remarcă la Arad printr-o şcoală duminicală cu 95 de elevi care se pregătesc în numai puţin de 12 meserii[6].

În urma prăbuşirii regimului neoabsolutist, în 1860 supravegherea şcolilor evreieşti revine în atribuţiile Şef-rabinilor locali şi, în pofida numeroaselor dificultăţi legate de reticenţa comunităţilor în a suporta sarcinile materiale ale întreţinerii sistemului de învăţămînt, reţeaua şcolară se extinde prin înfiinţarea unor noi şcoli elementare la Carei, Satu Mare ( 1864 ), Salonta ( 1867 ). Accentul se deplasează de la limba de predare germană spre cea maghiară. O Asociaţie naţională a învăţătorilor israeliţi, înfiinţată în 1866 şi care îşi ţine una din sesiunile sale anuale la Arad, îşi propune ajutorarea materială a cadrelor didactice şi editarea de manuale pentru şcolile evreieşti. Ideea unei reglementări unitare a şcolilor israelite revine în actualitate, consfătuirea din 1866 de la Cluj a reprezentanţilor comunităţilor evreieşti din Transilvania dezbătînd mai multe proiecte privind constituitea unei şcoli în fiecare comunitate, creearea a opt şcoli districtuale, a unei şcoli talmudice superioare la Alba Iulia, a unui institut de pregătire a învăţătorilor şi a unor şcoli de meserii[7].

După emanciparea civilă din 1867, legiferată de noul regim dualist austro-ungar, Congresul comunităţilor evreieşti din Ungaria şi Transilvania, desfăşurat la Pesta în 1868-1869, adoptă un proiect de organizare a unei şcoli confesionale în fiecare comunitate, învăţămîntul laic urmînd a fi lăsat pe seama şcolilor de stat elementare înfiinţate conform noii legi a învăţămîntului. Se prevede, de asemenea, creearea unor instituţii centralizate pentru pregătirea învăţătorilor şi rabinilor. Controversele  aprige stîrnite de aceste tendinţe de centralizare contribuie, în cele din urmă, substanţial la ruptura intervenită între comunităţile care recunosc hotărîrile Congresului ( numite congresiste sau neologe) şi cele care le resping în numele autonomiei comunitare (cele ortodoxe). O a treia orientare – status-quo ante – îşi propune menţinerea unităţii comunităţilor în spiritul situaţiei anterioare Congresului[8].

Efectele acestor evoluţii au fost nefaste pentru învăţămîntul evreiesc din Transilvania, în condiţiile în care mulţi copii evrei de vîrstă şcolară s-au îndreptat spre şcolile de stat elementare, medii sau superioare. Această orientare a fost favorizată şi a potenţat la rîndul ei, după dobîndirea emancipării civile, tendinţele din rîndul evreilor ardeleni de asimilare în sfera limbii şi culturii maghiare. Rezistenţa tradiţională a comunităţilor privind suportarea sarcinilor materiale ale întreţinerii şcolilor a contribuit de asemenea la apariţia unor semne de regres prin închiderea temporară a unor şcoli ( la Oradea, Timişoara, Arad – şcoala reală, Satu Mare – şcoala de fete), prin imposibilitatea elaborării unei curricule unitare, prin lăsarea la latitudinea comunităţilor a politicii urmate în domeniul şcolar[9].

Treptat însă apar elementele unei redresări în condiţiile în care necesitatea păstrării şi promovării identităţii proprii în faţa progreselor tendinţelor de asimilare, precum şi obiectivul îmbinării elementelor tradiţionale cu cerinţele culturii moderne, care să permită integrarea tinerilor evrei în societate cu şanse de reuşită reale, impun căutarea unor forme instituţionale adecvate. La Cluj, în 1875, se reînfiinţează şcoala elementară a comunităţii ortodoxe, cu 40 de elevi şi doi învăţători. În 1903, comunitatea neologă îşi deschide la rîndul ei şcoala elementară, cu cinci clase şi doi învăţători, într-o clădire proprie, iar în 1908 îşi începe activitatea şcoala de fete ortodoxă[10]. În 1880, ia fiinţă şcoala elementară a comunităţii status-quo ante din Tîrgu Mureş, sub conducerea directorului Vilmos Polacsek. Din 1890, această şcoală dobîndeşte o clădire proprie din donaţiile adunate de Asociaţia femeilor israelite, iar în 1907 avea de-acum 160 de elevi şi patru acdre didactice[11]. La Oradea, în 1882 se reînfiinţează şcoala primară ortodoxă de patru clase, care în 1886 devine o şcoală cu 6 clase. În 1897, în acelaşi oraş se deschide o şcoală elementară de fete, iar în 1903 comunitatea neologă preia şcoala particulară a lui Adolf Auspitz, în care, pe lîngă materiile obligatorii, se predau şi cursuri de limba germană, franceză, contabilitate, stenografie şi morală generală, precum şi limba ebraică şi religie iudaică. Sub directoratul lui Dezső Sebestyén, în cele 6 clase învăţau, în preajma primului război mondial, peste 300 de băieţi şi fete, printre care erau şi 12 catolici, 10 reformaţi, 2 luterani şi un ortodox[12]. La Satu Mare, sub directoratul lui Leopold Benedikt, în 1892 se reînfiinţează şcoala de fete de 3 clase şi în 1893 numărul elevilor şcolilor elementare se ridică la 180 de băieţi şi 155 de fete. Acest număr se dublează pînă în 1902, cînd numărul elevilor şi elevelor depăşeşte 600. Pe lîngă resursele comunităţii, şcoala beneficiază de subvenţii de stat şi de sprijinul municipalităţii orăşeneşti, care în perioada 1873-1902 acoperăplata cadrelor didactice[13].

Pînă la începutul secolului XX, numărul şcolilor elementare evreieşti din Transilvania se ridică la 56, dintre care 13 se aflau în comitatul Bihor, 7 în comitatul Satu Mare, cîte 5 în comitatele Arad, Cenad şi Torontal, 3 în Sălaj, cîte două în Caraş-Severin şi Turda-Arieş, cîte una în comitatele Alba, Braşov, Făgăraş şi Solnoc-Dăbîca. La acestea se adaugă 4 şcoli în Oradea, cîte două în Arad şi Satu Mare, cîte una în Cluj şi Tîrgu Mureş. În aceste şcoli învăţau circa 20% din numărul total al copiilor evrei de vîrstă şcolară elementară[14].

Paralel cu aceste şcoli elementare, care îmbinau în programa lor de învăţămînt materiile predate în şcolile de stat cu elemente de limbă ebraică şi religie iudaică, funcţionează în continuare o reţea de şcoli religioase de diferite nivele ( Cheder, Talmud-Tora, Yeshiva). Astfel de şcoli existau la Oradea ( din 1857), Cluj ( 1871), Deva, Tîrgu Mureş, Turda, Beclean, Huedin, Valea lui Mihai, Săcuieni, Marghita, Şimleul Silvaniei, Cehu Silvaniei, Crasna, Tăşnad, Carei, Halmeu, Sighetul Marmaţiei, Baia Mare, Şomcuta Mare, Arad, Timişoara[15].

Cu toate acestea, majoritatea copiilor evrei de vîrstă şcolară frecventează şcolile elementare, gimnaziile şi liceele de stat sau ale altor confesiuni, cu limba de predare maghiară, ceea ce favorizează progresele considerabile ale procesului de asimilare în mediul cultural şi social maghiar. Decizia oficială prin care candidaţilor de rabini li se cer obligatoriu studii cel puţin gimnaziale face insuficientă instrucţia de pînă atunci prin intermediul învăţămîntului religios tradiţional. Dîndu-şi seama de aceste imperative şi de necesitatea păstrării identităţii culturale proprii, comunitatea ortodoxă din Oradea, sub impulsul preşedintelui Comitetului şcolar, Izidor Ulmann, face primul pas important spre constituirea unui învăţămînt evreiesc de nivel mediu prin înfiinţarea, în 1888, a unui gimnaziu de băieţi de patru clase, care, dobîndind în 1892 o clădire proprie, devine sub directoratul lui Jakab Gabel beneficiarul unui corp profesoral de elită şi a unui prestigiu deosebit. Din 1897 ia fiinţă şi un gimnaziu pentru fete, avînd ca director pe Biró Márk. Aceste şcoli şi-au propus pregătirea unor tineri cu o cultură laică, modernă, solidă, dar şi cunoscători temeinici ai tradiţiei iudaice şi a limbii ebraice, astfel încît ei să dobîndească şansele integrării în societatea vremii lor concomitent cu păstrarea neştirbită a identităţii şi modului de viaţă propriu. Gimnaziul de la Oradea a devenit un focar de cultură evreiască pentru o arie largă, în 1915/1916, de pildă, din cei 193 elevi doar 104 fiind orădeni[16].

Primul război mondial şi schimbările radicale intervenite în urma lui în statutul Transilvaniei prin Unirea cu România s-au repercutat şi asupra învăţămîntului evreiesc, astfel încît în 1918 acesta mai cuprindea doar 13 grădiniţe, 20 de şcoli elementare şi gimnaziul ortodox din Oradea pentru băieţi şi fete. Reducerea drastică a reţelei şcolare medii de limbă maghiară punea cu acuitate problema elevilor evrei care urmaseră pînă atunci cu predilecţie această cale de instrucţie şi educaţie. Soluţia este căutată în ascensiunea mişcării sioniste, care îşi propune, într-o primă fază, promovarea statutului evreilor ca minoritate naţională recunoscută în noua Românie, care să beneficieze de prevederile Tratatului Minorităţilor, inclusiv în privinţa învăţămîntului în limba proprie cu sprijinul material al statului, al municipalităţilor şi al altor resurse publice. Uniunea Naţională a Evreilor din Transilvania, înfiinţată în 20 noiembrie 1918, şi Organizaţia şcolară Tarbut din septembrie 1920, îşi propun dezvoltarea unei reţele de învăţămînt în limba ebraică, de la grădiniţă pînă la liceu, organizarea unor cursuri de pregătire a învăţătorilor, de instruire a adulţilor, publicarea de manuale corespunzătoare[17].

Ca o primă iniţiativă majoră pentru transpunerea în viaţă a acestui program, în noiembrie 1919 îşi începe activitatea Liceul evreiesc din Timişoara, condus de un Curatoriu format din reprezentanţii comunităţilor locale şi cei ai Uniunii Naţionale. În 1921 se elaborează proiectul de statut al şcolii, care prevede organizarea acesteia ca şcoală medie confesională autonomă pentru băieţi şi fete, cu drept de publicitate ( de emitere a diplomelor), rezervîndu-se însă pentru viitor dreptul transformării într-o şcoală naţională care să beneficieze de prevederile Tratatului Minorităţilor. Liceul cuprinde patru clase gimnaziale, patru liceale, patru reale superioare şi trei clase comerciale superioare, prevăzîndu-se pentru viitor şi dezvoltarea învăţămîntului profesional şi agricol. Limba de predare rămîne într-o fază de tranziţie cea maghiară, urmînd ca din anul şcolar 1926/27 limba, literatura şi istoria evreilor, precum şi religia să se predea în limba ebraică, limba şi literatura română, istoria şi geografia României în limba română, limba şi literatura maghiară în această limbă, iar celelalte obiecte în limba română sau ebraică. Limba şi literatura română, istoria şi geografia României să fie predate de profesori numiţi şi plătiţi de Ministerul Educaţiei Naţionale. Se vor utiliza doar manuale aprobate oficial şi la examene va participa un delegat ministerial. Proporţia elevilor neevrei să nu depăşească 15%[18]. Multe din prevederile acestui proiect au rămas în stadiul de deziderat, dar ele reflectă fidel obiectivele şi aspiraţiile celor ce-au promovat cauza învăţămîntului mediu evreiesc interbelic. Pînă la urmă, Liceul evreiesc din Timişoara a funcţionat pînă la 1948 cu 8 clase de băieţi, 4 de fete şi 8 clase comerciale, cu circa 600-750 de elevi, cu drept de publicitate şi un remarcabil corp profesoral. Limba de predare a fost limba română, cu rezervarea a 2 ore pe săptămînă limbii ebraice şi religiei[19].

O a doua realizare importantă în direcţia dezvoltării învăţămîntului mediu evreiesc a fost creearea în 1920 la Cluj a gimnaziului Tarbut, sub conducerea eminentului pedagog şi matematician Antal Márk. În cele 4 clase pentru băieţi, 4 pentru fete şi două clase pentru pregătirea învăţătorilor, aflate sub controlul unui Curatoriu format din reprezentanţii celor două comunităţi ( ortodoxă şi neologă), învăţau 720 de elevi, limba de predare fiind iniţial cea maghiară, înlocuită treptat cu limba română şi limba ebraică pentru cursurile de religie, literatura şi istoria evreilor. Dificultăţile tot mai acute intervenite în relaţiile cu oficialitatea, legate de înzestrarea materială şi clădirea şcolii, cetăţenia şi cunoştinţele de limbă română ale profesorilor, într-o atmosferă nefavorabilă creată de ascensiunea antisemitismului, au determinat retragerea dreptului de publicitate şi închiderea acestei şcoli în 1927. Au continuat să funcţioneze însă la Cluj cele două şcoli elementare ale comunităţii ortodoxe şi neologe. Iar din 1928 a luat fiinţă şi o grădiniţă ebraică-română. Şcoala elementară ortodoxă avea în 1938 un număr de 600 de elevi şi eleve, 8 învăţători, în timp ce în şcoala comunităţii neologe predau în 1936, sub directoratul lui Lajos Freu, pentru 160 de copii, patru învăţători. Limba ebraică şi religia aveau rezervate în prima clasă cinci, iar în celelalte cîte trei ore pe săptămînă. Comunitatea cheltuia 38% din bugetul ei pentru întreţinerea şcolii şi a grădiniţei cu 84 de copii şi două educatoare[20].

La Oradea, şcoala elementară şi gimnaziul ortodox îşi continuă existenţa sub directoratul lui Biró Márk (1918-1944), avînd în 1923 un număr de 959 de elevi şi eleve în cele 8 clase pentru băieţi şi fete. Din acest an limba de predare devine limba română, rezervîndu-se însă ore zilnice pentru limba ebraică şi religie. Directorul Biró Márk avea şi un proiect de dezvoltare a învăţămîntului profesional de 7 clase cu profil industrial-agricol, dar aceste intenţii nu se materializează. Comunitatea neologă, sub autoritatea Şef-rabinului Leopold Kecskeméti, se orientează, în schimb într-o altă direcţie, respingînd idealurile sioniste şi căutînd menţinerea legăturilor cu limba şi cultura maghiară în condiţiile păstrării totodată a identităţii religioase proprii. În acest scop, în 1920 este înfiinţat un Liceu de băieţi de 8 clase, cu limba de predare maghiară, în care limba ebraică se studiază în cadrul învăţămîntului religios, predat de însuşi învăţatul Şef-rabin, al cărui nume este acordat şcolii în 1930. Sub directoratul lui Árpád Hegedüs (1920-1923), urmat apoi de Izidor Szilas (1923-1929), Ernő Salamon (1929-1938) şi apoi din nou Izidor Szilas (1938-1944), numărul elevilor a crescut de la 203 în primul an la 453 în perioada următoare, printre care, pînă la interdicţia intervenită din partea autorităţilor, s-au aflat şi catolici, reformaţi şi luterani, atraşi de nivelul deosebit asigurat de cei 18 profesori, printre care se aflau şi neevrei de la celelalte şcoli ale oraşului. În pofida rezistenţei înverşunate a Şef-rabinului Kecskeméti şi a conducerii şcolii, limba maghiară, pe care ei o considerau limba maternă a evreilor orădeni, a fost înlocuită treptat cu limba de predare română[21].

În perioada interbelică îşi continuă activitatea o seamă de şcoli evreieşti elementare înfiinţate în epoca anterioară primului război mondial. La Tîrgu-Mureş, şcoala are 7 clase, este susţinută de comunitatea status-quo ante, în 1922 se înfiinţează o grădiniţă ebraică şi se elaborează proiectul unui gimnaziu evreiesc care însă se materializează de-abia după 1940[22]. La Satu Mare, şcoala elementară ortodoxă cu limba de predare română avea în 1936, sub directoratul lui Henrik Singer, 7 clase cu 5 cadre didactice şi 238 elevi[23]. La Arad, şcoala elementară evreiască, susţinută de ambele comunităţi, introduce din 1922 limba de predare română, iar limba ebraică devine din 1933 materie facultativă în funcţie de dorinţa părinţilor[24].

Continuă totodată şi activitatea reţelei de şcoli religioase de toate gradele. Comunităţile asigurau de asemenea învăţămîntul religios al elevilor evrei de la şcolile de stat. În afară de învăţămîntul propriu-zis, desfăşurat pe baza planului de învăţămînt, au existat şi diverse forme de atragere a unui public mai larg în sfera educaţiei şi instrucţiei în spiritul tradiţiei şi identităţii evreieşti. La Cluj, din iniţiativa Şef-rabinului neolog Moses Weinberger, au loc cursuri de vară cu caracter liturgic şi literar pentru tinerii evrei. La Tîrgu-Mureş, începînd din 1922, se organizează cursuri săptămînale de limbă ebraică pentru elevi şi adulţi, precum şi cercuri pentru studierea istoriei şi literaturii evreieşti. În cadrul Liceului Dr. Kecskeméti Lipót din Oradea funcţionau de asemenea cercuri de literatură şi artă, matematică şi radiotehnică[25].

Pentru promovarea şi protejarea intereselor cadrelor didactice iau fiinţă asociaţii profesionale, care organizează activitatea de perfecţionare a învăţătorilor şi profesorilor, susţin publicarea de manuale, militează pentru îmbunătăţirea situaţiei materiale, garantarea dreptului la pensie a celor implicaţi în învăţămîntul evreiesc. O asociaţie de ajutorare a studenţilor şi elevilor evrei ardeleni, înfiinţată în 1932, îşi propune sprijinul material al acestora, dar şi organizarea de concursuri pe teme culturale şi promovarea unor publicaţii literare[26].

Numărul total al şcolilor evreieşti din Transilvania se ridică în 1931/32 la 45, avînd 224 profesori şi 5000 de elevi la o populaţie evreiască de aproape 200000 de persoane. Comparativ, în vechiul Regat erau în aceeaşi perioadă 114 şcoli evreieşti cu 378 profesori şi 10000 de elevi la o populaţie evreiască de circa 265000 de persoane, în Basarabia 62 de şcoli cu 349 profesori şi 5471 elevi la o populaţie evreiască de circa 206000 persoane, în timp ce în Bucovina reveneau 17 şcoli cu circa 1000 de elevi la o populaţie evreiască de 93000 de persoane[27]. Gradul de acoperire cu şcoli evreieşti era deci mai redus în Transilvania şi Bucovina în raport cu celelalte provincii istorice ale României Mari, explicaţia constînd în caracterul mai accentuat al asimilării evreilor ardeleni şi bucovineni în mediul cultural maghiar şi respectiv german.

În ceea ce priveşte cadrul legal oficial, Tratatul Minorităţilor semnat de guvernul român şi Constituţia din 1923, care recunoştea drepturile cetăţeneşti ale evreilor în România Mare, au încurajat tendinţele de lărgire a învăţămîntului evreiesc elementar, mediu, profesional şi religios. Într-o primă fază, politica autorităţilor a favorizat înfiinţarea şcolilor evreieşti pentru a îndepărta elevii evrei de şcolile maghiare pe care le-au frecventat cu preponderenţă în perioada anterioară. Rezistenţa unora dintre centrele învăţămîntului evreiesc ( este vorba mai ales de Cluj şi de Oradea Şef-rabinului Kecskeméti) în a păstra limba de predare maghiară ca limbă maternă a evreilor ardeleni, consideraţi “maghiari de religie mozaică", a înăsprit însă curînd atitudinea oficială, ceea ce s-a materializat în restricţii privind folosirea limbii de predare maghiare, obligarea profesorilor la examene de limbă, istorie, geografie şi constituţie românească, interdicţia primirii în şcolile evreieşti a elevilor de alte confesiuni, respectarea curriculei de stat, susţinerea examenelor în faţa unei comisii numite de oficialitate[28]. Pentru şcolile care nu respectau aceste prevederi, precum şi cele privind asigurarea unor condiţii materiale de funcţionare corespunzătoare pe cheltuiala comunităţilor respective, s-a ajuns la măsuri punitive care au mers pînă la desfiinţarea gimnaziului Tarbut din Cluj în 1927 şi la retragerea temporară a dreptului de publicitate a Liceului evreiesc neolog din Oradea în perioada 1923-1928. Tendinţele restrictive au culminat prin proiectul legii Anghelescu privind învăţămîntul particular din 1925, care decreta drept limbă maternă a elevilor evrei “limba ţării" şi includea toate măsurile adoptate în anii anteriori. Rezistenţa faţă de acest proiect s-a materializat în interpelări parlamentare ale deputaţilor şi senatorilor evrei, care au susţinut dreptul conaţionalilor lor la limba maternă ebraică sau idiş şi la stabilirea de sine stătătoare a limbii de predare a şcolilor pe care le susţin din punct de vedere material. Protestele s-au extins în presă, adunări publice, iar în urma intervenţiei personale a preşedintelui Uniunii evreilor români, Wilhelm Filderman, la ministrul Anghelescu, s-a ajuns, în cele din urmă, la o formulă de compromis, lăsîndu-se la latitudinea conducerii fiecărei şcoli evreieşti opţiunea între limba de predare română sau cea “evreiască" (ceea ce putea însemna ebraică sau idiş). Profesorii evrei urmau a fi obligaţi la examene de limba română numai la 5 ani de la promulgarea legii[29].

În anii următori, acordurile electorale încheiate cu principalele partide politice româneşti au mai adus unele concesii în favoarea învăţămîntului evreiesc prin recunoaşterea dreptului de publicitate pentru o parte din şcolile elementare şi medii, prin reducerea oneroaselor taxe de examen pentru comisiile venite dinafara şcolilor respective, suprimarea examenelor de sfîrşit de an în primele trei clase elementare, tolerarea funcţionării şcolilor evreieşti duminica în loc de sîmbătă. Începînd din anul 1928 se acordă subvenţii de stat pentru cultul israelit, al căror cuantum scade însă treptat de la 10 milioane lei în 1928/29 la 1 milion lei în 1936/37, după care această poziţie dispare din bugetul statului român[30].

Semnele rău prevestitoare nu se limitează la încetarea sprijinului material al statului, ci în 1936 Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice interzice desfăşurarea învăţămîntului religios pentru elevii evrei în clădirile şcolilor de stat[31]. Ascensiunea extremei drepte transferă treptat măsurile şi acţiunile antisemite din sfera activităţilor incriminate de legile în vigoare în domeniul politicii de stat. În 29 august 1940, decretul guvernului progerman Gigurtu limitează la 6% accesul elevilor evrei în şcolile medii şi în universităţi, iar în şcolile elementare de stat elevii evrei urmează a fi primiţi numai în limita locurilor disponibile după înscrierea elevilor creştini. Evreii sînt excluşi din învăţămîntul profesional. În şcolile primare evreieşti limba de predare urmează a fi exclusiv româna. După instaurarea dictaturii comune a generalului Antonescu cu legionarii, decretul lege din 11 octombrie 1940 exclude evreii din toate şcolile de stat, lăsînd însă deschisă posibilitatea înfiinţării unor şcoli primare şi secundare proprii, cu profesori şi elevi exclusiv evrei[32].

În acest cadru oficial, Liceul evreiesc din Timişoara îşi continuă activitatea şi în perioada regimului antonescian, dispariţia sa instituţională avînd loc de-abia în condiţiile reformei şcolare introduse după instaurarea regimului comunist. La Arad, în urma excluderii evreilor din şcolile de stat, ia fiinţă în 1941 un Liceu evreiesc, sub direcţia Şef-rabinului Nicolae Schönfeld pentru secţia de băieţi şi a lui Eva Balkanyi pentru secţia de fete. Cei 33 de profesori asigură un program de învăţămînt care include limba ebaică, religie, istoria evreilor, limbile română, franceză, latină, germană, filosofie, istorie, drept, geografie, matematică, fizică, chimie, ştiinţe naturale, desen şi muzică. Deşi în 1942 clădirea Liceului este rechiziţionată, el îşi continuă activitatea în tot timpul războiului, încetîndu-şi existenţa de-abia în primul an de pace, cînd susţinerea materială din partea celor două comunităţi din Arad este sistată. Şcoala elementară, în schimb, se menţine pînă la aceeeaşi reformă a învăţămîntului din 1948[33].

În nordul Transilvaniei, care pe baza dictatului de la Viena din august 1940 trece sub administraţia Ungariei, în urma intrării immediate în vigoare a legilor antisemite ungare proporţia elevilor evrei admişi în şcolile medii publice se reduce la 3%. Pentru a face faţă noii situaţii, o delegaţie a comunităţii neologe din Cluj, condusă de Şef-rabinul Mozes Weinberger, obţine în cadrul unei audienţe aprobarea ministrului ungar al cultelor şi instrucţiunii publice privind redeschiderea Liceului Tarbut la Cluj. În urma unui effort organizatoric deosebit, Liceul îşi deschide porţile în 3 noiembrie 1940, cu o secţie pentru băieţi, condusă de Antal Márk, iar după moartea acestuia în 1942 de către Endre Bach, şi o secţie pentru fete condusă de Janka Winkler-Rosenfeld. În cele 16 clase, numărul elevilor a crescut de la 632 în 1940/41 la 898 în ultimul an 1943/44, care au căzut victimă deportării la Auschwitz împreună cu corpul profesoral alcătuit din 40 de profesori[34]. În acelaşi context politic grav, la Satu Mare comunitatea status-quo ante înfiinţează în 1941 un liceu evreiesc pentru băieţi şi fete, sub directoratul lui Sándor Róna[35]. La Oradea îşi continuă existenţa Liceul neolog “Dr. Kecskeméti Lip9ot" şi gimnaziul ortodox pentru băieţi şi fete pînă la deportarea elevilor şi profesorilor în mai-iunie 1944. La Tîrgu-Mureş, în 1940, şcolii elementare conduse de Jenő Moskovits, cu 9 cadre didactice, I se adaugă un gimnaziu sub directoratul lui Jozsef Stern, cu 160 de elevi în 1943/44, care, pe lîngă materiile obligatorii în şcolile de stat, învaţă limba ebraică, istoria evreilor, geografie biblică, religie, prescripţiile rituale şi obiceiurile evreieşti. Şi cursanţii acestei şcoli, împreună cu profesorii lor, cad victimă Holocaustului în 1944[36].

Pe lîngă aceste şcoli medii, în perioada 1940-1944 au funcţionat şcoli elementare evreieşti la Cluj, Dej, Bistriţa, Tîrgu-Mureş, Reghin, Sfîntu Gheorghe, Şimleul Silvaniei, Satu Mare, Carei, Oradea, Săcuieni, Valea lui Mihai, Marghita şi a continaut existenţa şcolilor religioase la Cluj, Sighetul Marmaţiei, Vişeul de Sus, Marghita etc. Toate aceste instituţii, împreună cu elevii, cadrele didactice şi comunităţile susţinătoare, au pierit în cataclismul din 1944[37].

După acest dezastru, revenirea puţinilor supravieţuitori a pus problema reconstrucţiei instituţionale şi în domeniul învăţămîntului evreiesc din Transilvania. La Cluj, se redeschide în 1945 şcoala elementară cu doi învăţători, iar în 5 martie 1946 gimnaziul evreiesc pentru băieţi şi fete cu 26 de profesori, limba de predare română, dar cu cursuri de limba ebraică. O şcoală profesională de grad mediu în domeniul construcţiilor de maşini se inaugurează cu sprijinul material al JOINT. În octombrie 1946 îşi reîncepe activitatea grădiniţa româno-ebraică pentru 35 de copii[38]. La Oradea, şcoala elementară şi gimnaziul evreiesc îşi redeschid porţile în 29 octombrie 1945, avînd 125 elevi. Se reia şi învăţămîntul religios, iar cu prijinul JOINT se înfiinţează o şcoală de meserii pentru băieţi şi fete[40]. Toate aceste instituţii şcolare evreieşti îşi închid însă definitiv porţile în 1948, cînd, în urma instaurării regimului comunist, reforma învăţămîntului instaurează sistemul centralizat de stat şi pe acest tărîm.

Trecerea în revistă a istoriei învăţămîntului evreiesc din Transilvania în cursul celor două secole de existenţă reliefează, fără îndoială, drept moment culminant al acestei evoluţii perioada interbelică, în care varietatea formelor instituţionale, bogăţia conţinutului şi nivelul profesional al corpului didactic au apropiat cel mai mult acest sistem de idealul pregătirii unor tinere generaţii deţinătoare deopotrivă ale unei culturi generale temeinice şi ale unei conştiinţe indestructibile a identităţii proprii. Vicisitudinile istoriei au distrus, din păcate, o tradiţie valoaroasă pe cale de constituire şi consolidare, dar a cărui reconstituire rămîne o sarcină de onoare a istoriografiei consacrate destinului evreiesc din această parte de lume.

 

NOTE

 

1.      Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România( În continuare: IMER), II/1, Bucureşti, 1988, p. 78-82; Moshe Carmilly, Spanish (Sephardi) Communities in Transylvania and Banat in the XVII-th-XIXth Century, în “Studia Judaica", I, 1991, p. 47-48; Idem, A zsidóság története Erdélyben (1623-1944), Budapest, 1995, p. 183.

2.      IMER, II/2, Bucureşti, 1990, p. 251-257.

3.       Barna János, Csukási Fülöp, A magyar-zsidó felekezet elemi és polgári iskoláinak monográfiája, II, Budapest, 1896, p. 114-130; Mandl Bernát, A magyarhoni zsidók tanügye II. József alatt, în “IMIT Évkönyv", 1901, XIII, p. 197, 203, 210; A tegnap városa, Tel-Aviv, 1981, p. 40; Tereza Mózes, Evreii din Oradea, Bicireşti, Edit. Hasefer, 1997, p. 67-70; IMER, III/1, Bucureşti, Edit. Hasefer, 1999, p. 115-117; Ladislau Gyémánt, Evreii din Transilvania în epoca emancipării 1790-1867, Bucureşti, Edit. Enciclopedică, 2000, p. 87.

4.      Gyémánt, op.cit., p. 88-89.

5.      Barna-Csukási, op.cit., II, p. 135-146; 328-375; Moshe Carmilly-Weinberger, A zsidóság…, p. 185; Idem, The Jewish Reform Movement in Transylvania and Banat: Rabbi Aaron Chorin, în “Studia Judaica", V, 1996, p. 13-60; Istoria evreimii arădene, Tel-Aviv, 1996, p. 46-48; Gyémánt, op.cit., p. 89.

6.      Barna-Csukási, op.cit., I, p. XXXVII-XL; II, p. 114-146; 328-375; Mandl Bernát, A magyarországi zsidó iskolák állapota a XIX. században, Budapesta, 1909, p. 18-20; Aron Moskovits, Jewish Education in Hungary (1848-1948), New York, 1964, p. 291; Eugen Glück, Jewish Elementary Education in Transylvania (1848-1918), în “Studia Judaica", II, 1993, p. 103-104; Istoria evreimii arădene, p. 47; Gyémánt, op.cit., p. 90-92.

7.      Barna-Csukási, op.cit., I, p. XLIII; Mandl, A magyarországi…, p. 26; Glück, op.cit., p. 104-105; Gyémánt, op.cit., p. 94-97.

8.      Moshe Carmilly-Weinberger, A zsidóság…, p. 206-207; Gyémánt, op.cit., p. 97.

9.      Barna-Csukási, op.cit., I, p. XLV-XLVI; II, p. 114-130; 328-375; Mandl, A magyaországi…, p. 27-28; 31; Moskovits, op.cit., p. 292-293; Moshe Carmilly-Weinberger, A zsidóság…, p. 187; Szatmári zsidó emlékek, ed. Csirák Csaba, Satu Mare, 2001, p. 213.

10.  Memorial Volume for the Jews of Cluj-Kolozsvár, ed. Moshe Carmilly-Weinberger, New York, 1988, p. 42; 57; 272.

11.  “Egyenlőség", 1881, nr. 26; 1887, 50, p. 9; 40, p. 8; “A marosvásárhelyi népiskola, az Izraelita polgári fiu- és leányiskola évkönyve", 1943.

12.  Barna-Csukási, op.cit., II, p. 114-130; A tegnap városa, p. 65-68; 154-156; 194-198; Mózes, op.cit., p. 105-110.

13.  Barna-Csukási, op.cit., II, p. 400-409; Szatmári zsidó emlékek, p. 211-218.

14.  Memorial Volume, p. 270; Glück, op.cit., p. 106-107; Moshe Carmilly-Weinberger, A zsidóság…, p. 187.

15.  Memorial Volume, p. 34; 270; Mózes, op.cit., p. 68.

16.  A tegnap városa, p. 65-68; Mózes, op.cit., p. 105-110.

17.  Memorial Volume, p. 278-279; Moshe Carmilly-Weinberger, A zsidóság…, p. 187; Shlomo Yitzaki, Jewish Schools in Transylvania between the Two World Wars, Tel-Aviv, 2001, p. V-VI.

18.  A timişoarai (temesvári) “Zsidó Lyceum" Szervezeti szabályzatának tervezete és indoklása, Timişoara, 1921.

19.  Yitzaki, op.cit., p. VII.

20.  “Zsidó Naptár", 1935-1936, p. 47; “Hitközségi Értesitő", 1936, 2-3, p. 3-5; “Zsidó Diák Naptár", 1942-1943, p. 73-84; Antal Márk Emlékkönyv, ed. Dr. Weinberger Mózes, Cluj, 1943, p. 30-31; Memorial Volume, p. 114-120; 280; Yitzaki, op.cit., p. VI-VIII.

21.  “Zsidó Naptár", 1935-1936, p. 62-65; “Zsidó Diák Naptár", 1942-1943, p. 73-84; A tegnap városa, p. 112-114; 194-198; Mózes, op.cit., p. 153-158; Yitzaki, op.cit., p. VII-VIII.

22.  “Zsidó Naptár", 1935-1936, p. 88; Yitzaki, op.cit., p. IX.

23.  Szatmári zsidó emlékek, p. 225.

24.  Istoria evreimii arădene, p. 46-48; 73.

25.  “Hitközségi Értesitő", 1936, 2-3, p. 3-5; A tegnap városa, p. 161; Memorial Volume, p. 272-273; Mózes, op.cit., p. 157; Sălaj-Szilágy megye zsidóságának emlékkönyve, ed. David Giladi, Tel-Aviv, 1989, p. 237; Nagybánya és környéke, Tel-Aviv, 1996, p. 24; 98; Szatmári zsidó emlékek, p. 219.

26.  Memorial Volume, p. 143; Yitzaki, op.cit., p. X.

27.  Carol Iancu, Les Juifs en Roumanie (1919-1938). De l´emancipation a la marginalisation, Paris-Louvain, 1996, p. 57; 162.

28.  Ibidem, p. 147; Yitzaki, op.cit., p. X-XI; 161.

29.  Iancu, op.cit., p. 150-158; Yitzaki, op.cit., p. 161-163.

30.  Iancu, op.cit., p. 139; 159-160.

31.  “Hitközségi Értesitő", 1936, 5-6, p. 9.

32.  V. Pantelimonescu, Statutul evreilor din România, Bucureşti, 1941, p. 77-84; Lya Benjamin, Evreii din România între anii 1940-1944. Legislaţia antonesciană, I, Bucureşti, Edit. Hasefer, 1993.

33.  Memorial Volume, p. 273; Istoria evreimii arădene, p. 106-107.

34.  Antal Márk Emlékkönyv, p. 32-33; “Zsidó Diák Naptár", 1942-1943, p. 73-84; Memorial Volume, p. 114-120; 273-275; Moshe Carmilly-Weinberger, A zsidóság…, p. 188-189.

35.  Szatmári zsidó emlékek, p. 228.

36.  “Zsidó Diák Naptár", 1942-1943, p. 73-84; A tegnap városa, p. 194-198; Mózes, op.cit., p. 157; Glück Jenő, Adatok az észak-erdélyi zsidó hitközségek történetéhez (1940-1944), în “Magyar egyháztörténeti vázlatok. Regnum", 1997, 1-2, p. 53-54.

37.  Glück, Adatok…, p. 50-52.

38.  Memorial Volume, p. 114-120; 253-254.

39.  Mózes, op.cit., p. 237-238.

40.  Moshe Carmilly-Weinberger, A zsidóság…, p. 189.