Victor Neumann

Evreii din Banat şi Transilvania de Sud în anii celui de-al doilea război mondial

            În perioada războiului, România se număra între aliaţii Reich-ului nazist, alianţă parafată prin tratatul româno-german din noiembrie 1940. În anii 1940-1941, la Timişoara era o linişte aparentă. Preşedintele comunităţii evreieşti locale era renumitul avocat dr. Samuel Ligeti. Serviciile cultuale în reşedinţa Banatului - unde se profesa îndeosebi cultul neolog - l-au avut ca principal reprezentant pînă în 1939 pe cunoscutul rabin dr. Iacob Singer, iar pentru următorul deceniu, pe rabinul dr. Maximilian Drechsler.  Era perioada în care şcolile evreieşti au fost evacuate, cursurile fiind organizate în spaţii improvizate. În ciuda acestor măsuri, învăţămîntul evreiesc a supravieţuit, în Timişoara funcţionînd: o şcoală elementară în Fabrik şi o alta în Josefin;  un liceu de băieţi şi un liceu de fete; un liceu comercial şi un internat. În timpul războiului, la Timişoara funcţionau singurele şcoli evreieşti din Banat şi Transilvania de sud. Erau şcoli private, fără suport şi fără recunoaştere din partea statului. Profesorii se străduiau să conserve normele clasice ale procesului de învăţămînt. Responsabilitatea era enormă, dar instituţiile de învăţămînt ale evreilor din Timişoara deveniseră credibile. Chiar dacă nu au frecventat cursurile în şcolile din Timişoaa, evrei din toate oraşele Banatului şi Transilvaniei de sud  şi-au susţinut examenul de bacalaureat în acest oraş.

Începînd cu 1938, viaţa evreilor s-a înrăutaţit în toate regiunile României. Gravele ameninţări pentru întreaga comunitate mozaică reieşeau din legislaţia gîndită de regimul de dictatură regală a lui Carol al II-lea şi, mai apoi, din aceea a regimului totalitar fascist al lui Ion Antonescu. În Banat, măsurile contra evreilor s-au făcut resimţite ca urmare a adreselor guvernamentale sosite de la Bucureşti. Ministerul de interne solicita în permanenţă rapoarte din partea prefecturii şi a poliţiei judeţene cu privire la mişcarea populaţiei. Potrivit documentelor transmise de administraţiile localităţilor bănăţene în anii 1938-1942 rezultă o mare neîncredere faţă de evreii acestei regiuni. Motivele? Din piesele arhivistice conservate în Arhivele Naţionale. Filiala Judeţului Timiş reiese că suspiciunile s-au datorat: legăturilor internaţionale ale comercianţilor evrei; faptului că foloseau limbile maghiară şi germană, ceea ce făcea dificilă supravegherea lor; posibilităţilor mai mari comparativ cu acelea ale altor concetăţeni privind culegerea şi difuzarea informaţiilor; ataşamentului unora dintre evrei faţă de cultura maghiară.

Cine consultă rapoartele de contrainformaţii din anii menţionaţi va observa că mai ales folosirea limbii maghiare era socotită periculoasă din punctul de vedere al autorităţilor carliste şi antonesciene. Evreii din Banat erau consideraţi posibili trădători. Iată ce se nota într-un buletin informativ: "Unii dintre ei (dintre evrei, n.n.) au simpatii profunde faţă de poporul maghiar, fiind chiar înscrişi în partidul maghiar, arătîndu-şi sentimentele lor şi ataşamentul faţă de ungari. Ceilalţi au o atitudine de expectativă, aşteptînd desfăşurarea evenimentelor. Cu tot curentul pornit în Ungaria[1 ] pentru înlăturarea lor din funcţiuni, cît şi din celelalte instituţiuni şi întreprinderi, loialitatea lor faţă de statul român nu se poate stabili cu certitudine"[2]. Sînt izvoare care îi numesc "propagandişti", "agenţi de spionaj", o ameninţare pentru ordinea internă. 

      Comparînd gîndirea politică română şi maghiară - în pofida diferenţelor - vom vedea că Budapesta şi Bucureştiul s-au confruntat cu percepţii ireale asupra identităţii evreilor din Banat şi Transilvania. Reacţia lor fusese cu totul nejustificată:  într-un caz, pentru că evreii nu se mai declaraseră maghiari aşa cum se întîmplase pînă la 1918; în celălalt, pentru că vorbeau maghiara, distincţia lor fiind conferită doar de cultul religios. Asemenea atitudini reflectă o anume superficialitate în cunoaşterea istorică şi culturală a minorităţilor. Cît priveşte înţelegerea şi definirea populaţiilor lor, Banatul şi Transilvania a creat dificultăţi regimurilor totalitare obişnuite să se autoidentifice pe criterii monoculturale şi rasiale. Problema minorităţilor nu era una de dată recentă. Ea se dovedise un handicap şi pentru intelligentsia română interbelică, insuficient preocupată de o temă politică esenţială. Preferînd etno-diferenţialismul ca echivalent al conceptului de naţiune, amintita intelligentsie vedea aproape toate fenomenele politice şi culturale prin prisma grupului etnic majoritar, alimentînd etno-naţionalismul exclusivist. Cu o asemenea orientare teoretică, nu e de neînţeles de ce evreii aveau să fie prezentaţi ca aşa-numitul pericol numărul unu al naţiunii.  De aici, dar avînd în vedere şi ignoranţa populaţiei sau absenţa unei societăţi civice, au putut fi inventate pretexte pentru campaniile antisemite.

Excesul de zel al autorităţilor locale a crescut pe măsură ce adresele Ministerului de interne s-au înmulţit, insistînd asupra supravegherii oricărei mişcări a populaţiei evreieşti. Pînă şi colectele de bani lansate de asociaţiile evreieşti, cunoscute sub numele de Organizaţia Sionistă din România sau Noua Organizaţie Sionistă au fost interzise. Materialul propagandistic folosit în scopul amintit era distrus din ordinul aceluiaşi minister. Statul totalitar fascist condus de Ion Antonescu şi-a exercitat funcţia represivă faţă de populaţia evreiască -- inclusiv faţă de aceea din Banat şi Transilvania -- prin mijlocirea aceluiaşi Minister de interne şi a armatei.

În toamna anului 1941, toţi bărbaţii evrei au fost adunaţi pe stadionul Electrica, în preajma gării de est a oraşului Timişoara, spre a fi repartizaţi şi trimişi în detaşamente de muncă forţată. Unii ajunseseră la Chizătău-Şanoviţa, Ghioroc şi Pîncota, alţii, la Filiaşi şi Piatra Olt. Sînt mărturii potrivit cărora, evreii din Lugoj fuseseră trimişi la Făgăraş şi Predeal. Principalul scop al acelor munci fusese "terfelirea demnităţii umane" şi nu o utilitate anume[3]. Descrierile cuprinse în documentele păstrate în Arhiva Comunităţii Evreilor din Timişoara arată în detaliu în ce consta amintitul gen de sclavaj şi cum anume unii ofiţeri ai armatei române au dispus după bunul plac de sănătatea sau chiar de viaţa persoanelor supuse discriminării pe criterii rasiale. Ele indică faptul că, de pildă în lagărul de la Ghioroc, condiţiile de muncă erau inumane, acolo aplicîndu-se bătăi la pielea goală (loviturile variau între 25 şi 70), încarcerare fără nici o explicaţie, tratament batjocoritor. Tot la Ghioroc a fost încercată practica aşa-ziselor camere de inchiziţie[4]. Evreii din detaşamentele amintite munceau la carierele de piatră, în construcţii, transport, reparat drumuri şi linii de cale ferată, săpat şanţuri şi ca hamali în gări. Toate acestea nu au reprezentat decît un gen de batjocorire, marginalizare şi excludere la care fuseseră supuşi membri comunităţilor evreieşti şi liderii lor. La un moment dat, ca urmare a repetatelor proteste ale lui Wilhelm Filderman, preşedintele Uniunii Evreilor din România, Antonescu a decis deportarea liderului evreu într-una dintre "coloniile" transnistriene.  Era vizată populaţia evreiască în întregul ei.

Deciziile luate de guvernul Antonescu urmăreau înlăturarea evreilor din viaţa socială, economică şi profesională a ţării, transformarea lor într-o monedă de schimb în relaţiile cu Germania. Este util să reţinem că ţara fusese subordonată economic şi militar Reich-ului nazist din momentul aderării lui Antonescu la axa Berlin-Roma. Ca membru al acestei axe, Antonescu nu era străin de planul exterminării fizice a evreilor, plan iniţiat de Hitler şi cunoscut sub numele de soluţia finală. Între teritoriile din estul continentului care corespundeau acestui proiect se afla şi aşa-numita zonă a Bugului în care a avut loc deportarea evreilor din România. Ameninţarea cea mai mare care plana asupra acelora din lagărele de muncă forţată era deportarea în Transnistria. Fiecare evreu aflase ce fel de orori se petreceau acolo şi că şansa reîntoarcerii acasă din acea regiune - al cărei nume avea o rezonanţă înfricoşătoare - era aproape nulă. Evreii din Banat erau informaţi asupra faptului că foarte mulţi dintre coreligionarii lor din Dorohoi, Basarabia şi Bucovina muriseră în timpul transportului, sau, ca urmare a maltratărilor, a execuţiilor sumare şi mai ales a condiţiilor de viaţă din Transnistria.

Holocaustul nu a însemnat doar camerele de gazare de la Auschwitz, ci şi rezervaţiile pregătite de Hitler şi aliaţii săi pentru alte modalităţi de exterminare. Transnistria se număra între aceste alte forme de exterminare în masă. Cele 102 colonii înfiinţate în amintita regiune de către administraţia românească în timpul regimului Antonescu probează participarea guvernului român la actul de exterminare în masă. Numărul celor dispăruţi acolo în condiţii extrem de umilitoare nu poate fi trecut sub tăcere. În sala rememorării din Muzeul Holocaustului din Washington, D.C., numele Transnistria este aşezat alături de acelea ale lagărelor de tristă celebritate de la Auschwitz, Majdanek, Belzec, Bergen-Belsen, Dachau, Babi Yar. Nu întîmplător. Teoria identitară profesată de regimul dictatorial din România anilor de război era de inspiraţie nazistă. Ea a stat la baza ideologiei rasiste şi a mai multora dintre deciziile politice şi militare.

Iată ce conţine una dintre declaraţiile emblematice pentru gîndirea politică şi acţiunile de exterminare iniţiate şi conduse de mareşalul Ion Antonescu: "...dacă nu profităm de situaţia care se prezintă azi pe plan naţional şi european pentru a purifica neamul românesc, scăpăm ultima ocazie pe care istoria ne-o pune la dispoziţie... pot aduce şi Basarabia înapoi şi Transilvania, dacă nu purificăm neamul românesc n-am făcut nimic, căci nu frontierele fac tăria unui neam, ci omogenitatea şi puritatea rasei lui. Şi aceasta urmăresc în primul rînd"[5].Din paragraful citat rezultă că cel mai important element al politicii lui Antonescu era "purificarea neamului" şi nu recuperarea Transilvaniei sau a Basarabiei. Rasismul antonescian era de sorginte nazistă, iar legislaţia statului arăta un serios interes pentru promovarea doctrinei specifice Reich-ului lui Hitler.

Chiar dacă metoda de eliminare practicată de dictatorul român nu are comparaţii cu aceea a naziştilor, practicile antonesciene au generat omucideri în masă în temeiul principiilor rasiste citate. Transnistria este numele care defineşte atît intenţionalitatea regimului fascist din România, cît şi problema morţii propriu-zise decretate de el. Pasajul invocat -- sînt multe altele cu acelaşi conţinut, formulate adesea şi de diferiţi membri ai cabinetului Antonescu  - arată fără putinţă de tăgadă faptul că în România anilor 1940-1944 au fost promovate biologismul la rang de lege în raporturile interumane şi intercomunitare. Doctrina rasistă afirma că originea sîngelui este cel dintîi factor care determină viitorul individului şi al grupului. Acesta era modul în care vedea lucrurile şi dictatorul fascist al României[6].

Şi evreii din Banat şi Transilvania de sud se număraseră între victimele deportărilor în Transnistria. Trebuie să observăm însă că ceea ce s-a întîmplat în amintitele regiuni a fost de o intensitate mult mai scăzută. Mărturiile supravieţuitorilor arată că o sută de evrei sionişti din Timişoara fuseseră deportaţi în Transnistria şi nu se mai întorseseră niciodată. Medicul Paul Grünberger -- unul dintre suparvieţuitorii ale cărui mărturii le-am putut consulta  - văzuse în gara Chizătău (unde se afla la muncă forţată) trenul de marfă cu cele două vagoane care transporta evreii timişoreni spre Transnistria. Erau aceia ce solicitaseră viză de tranzit prin URSS spre a ajunge în America[7]. Ei au fost exterminaţi în amintita rezervaţie de dincolo de Nistru. Se pare că alte cîteva sute de evrei din celelalte oraşe transilvano-bănăţene au avut parte de aceeaşi soartă tragică[8]. Probabil, asemenea deportări în Transnistria explică de ce în anii 1941-1942 populaţia evreiască din Timişoara se diminuase cu circa 2300 de persoane (de la 13.610 la 11.340)[9]. În acest din urmă caz, nu avem însă probele documentare spre a afirma că în mod cert aşa s-au petrecut lucrurile.

Evreilor din Banat şi Transilvania de sud le-au fost impuse toate privaţiunile instituite de regimul Antonescu: nu aveau voie să posede radio în propria lor casă; le era permisă profesia de medic doar pentru pacienţii evrei; li se interzisese avocaţilor apariţia în faţa instanţelor judecătoreşti; toţi evreii erau obligaţi să predea haine, cu motivaţia că acestea erau necesare armatei sau societăţii. Pentru ilustrarea acestui din urmă caz, am să menţionez un raport al Inspectoratului Regional de Poliţie Timişoara din care rezultă că "în luna octombrie 1941, în baza Decretului-Lege nr. 2909 publicat în Monitorul Of. Nr.25 din 21 octombrie 1941, evreii majori din această regiune (e vorba de regiunea Banat,n.n.) au contribuit cu îmbrăcăminte la constituirea stocului de îmbrăcăminte în interesul social".

Proprietăţile comunitare au fost confiscate. La fel s-a întîmplat şi cu acelea private: magazine, fabrici, locuinţe, pămînturi, păduri, ferme. Între sistemul de deposedare organizat de legionari şi acela pus în aplicare de Antonescu era o anumită continuitate. Diferenţa era că sub regimul Antonescu început în 1941 s-a trecut la organizare. În Banat, procesul de confiscare a început în luna decembrie 1940 şi a continuat sistematic în anii 1941-1942. De exemplu, potrivit informaţiilor consemnate în rapoartele aceluiaşi Inspectorat Regional al Poliţiei Timişoara, în decembrie 1940, "în urma unor dispoziţiuni verbale date de către şefii organizaţiunilor legionare judeţene, fără vreo bază legală (decretele existau, dar potrivit lor se va acţiona abia începînd cu anul 1941, n.n.), au fost luate de la majoritatea evreilor întreprinderile industriale şi comerciale, pe care apoi după rebeliunea din 21-23 ianuarie 1941 le-au restituit".

În fapt, după amintitul eveniment care a speriat lumea evreiască din întreaga Românie, în Banat şi Transilvania de sud s-a produs o surpriză pentru administraţia antonesciană.  La Timişoara, de exemplu - ne spune acelaşi document - "cea mai parte din evrei au început să-şi vîndă întreprinderile sau să se asocieze cu diferite persoane creştine sub formă de românizare şi astfel o bună parte din întreprinderile evreeşti au ajuns în mîinile unor minoritari, în special a şvabilor care căutau cu orice preţ să acapareze de la evrei întreprinderile"[10]. Sînt multe alte documente care confirmă că, într-adevăr - în anumite cazuri -, relaţiile germano-evreieşti au fost afectate de ideologia nazistă. De exemplu, la Timişoara şi la Sibiu, evreii s-au confruntat nu doar cu decretele regimului privind deposedarea de bunuri, dar şi cu situaţii în care membri ai comunităţii germane au acţionat pe cont propriu spre a intra în posesia bunurilor evreieşti. O generalizare ar fi însă falsă.

Populaţia evreiască era urmărită de legionarii care activau şi în Banat. Potrivit mărturiei unuia dintre supravieţuitori, e vorba de profesorul Oskar Schwartz, la Timişoara fuseseră antrenaţi în asemenea acţiuni şi studenţii Politehnicii. Rolul decisiv însă în promovarea discriminării pe criterii culturale, lingvistice şi religioase a populaţiei evreieşti l-au jucat -- aşa cum am amintit deja - armata, poliţia şi siguranţa statului. Iată cum se se justica antisemitismul într-un raport al Serviciilor Secrete Române intitulat Organizaţiunile oculte internaţionale evreeşti. Acţiunea lor în România prin Ligile Culturale, Lojile masonice şi Cluburile Sportive: Liga Culturală Evreiască ce funcţiona în diferite oraşe din Transilvania "pe lîngă rolul strict religios ce caută să şi-l impună mai este în strînse legături cu organizaţiunile iredentiste şi de spionaj maghiar şi, cum din acest comitet nu lipseşte nici cel din urmă evreu dela demnitatea ce i se cuvine, este uşor de înţeles că nu poate să privească cu ochi buni administraţia şi organizaţia Ţării Româneşti, din cauză că evreimea din Ardeal este complet maghiarizată şi absorbită de aspiraţiunile naţiunei maghiare"[11].

Primăria şi Prefectura avuseseră "contribuţia" lor în executarea ordinelor de deposedare de bunuri. Pe de altă parte, populaţia nu a avut întotdeauna o atitudine identică aceleia orientării  regimului. Au fost mulţi cetăţeni, români şi germani, care nu numai că nu şi-au însuşit ideile rasiste, dar s-au pronunţat pentru apărarea evreilor. Dr. Paul Grünberger mărturiseşte că în timpul deportărilor în detaşamentele de muncă forţată, populaţia locală i-a ajutat cu alimente. El spune că satele româneşti şi germane din Banat erau bogate în vremea aceea şi că ambele comunităţi s-au purtat admirabil cu evreii. Ar fi nedrept să trecem cu vederea faptul că politica antisemită nu a avut acordul întregii populaţii din România[12]. Nu doar ţăranii din Banat se împotriviseră acestui mod de a privi lucrurile, dar şi numeroşi intelectuali. Într-o scrisoare adresată lui Ion Antonescu de cîţiva intelectuali români din Timişoara se arăta: "Oricare ar fi concepţia noastră faţă de evrei, suntem creştini şi oameni... şi ne cutremurăm la ideea că cetăţenii unui stat ar putea fără nici o vină să fie despuiaţi de tot avutul lor şi alungaţi din ţara în care s-au născut şi în care zac de secole osemintele părinţilor, bunicilor şi străbunicilor lor"[13]. Apoi, erau prietenii şi vecinii fiecărui evreu. La Timişoara, erau mulţi creştini ce oferiseră evreilor -- ori de cîte ori a fost nevoie - posibilitatea de a asculta radioul, spre a afla ştirile de pe front. "Cu toate că eram în plin război şi riscurile erau numeoase, au fost mulţi oameni cumsecade care ne-au primit în casele lor", se destăinuie prim rabinul de astăzi al Timişoarei.

Nemulţumirea generală faţă de politica lui Ion Antonescu era vizibilă şi în alte regiuni ale României. În Oltenia şi Muntenia, muncitorii şi funcţionarii ceferişti, populaţia din localităţile din care se recrutaseră soldaţii români pentru front îşi exprimase în repetate ocazii o atitudine critică. Fără a fi fost vorba de o formă de simpatie sau de solidaritate directă cu evreii, populaţia din aceste părţi ale ţării respinsese adesea procedeele regimului. Există numeroase asemenea menţiuni documentare -- parte dintre ele le-am văzut în Arhiva Muzeului Holocaustului din Washington, D.C. -, ele atestînd că fascismul şi militarismul instituit de Antonescu nu avea suportul larg al populaţiei României[14]. 

Atunci cînd aflaseră că se pregăteşte deportarea comunităţilor din Timişoara, Arad şi Turda în lagărul de la Lublin, rabinii şi preşedintele comunităţilor evreieşti din Timişoara merseseră din sinagogă în sinagogă spre a îmbărbăta enoriaşii. "Îmi era frică de propria-mi umbră", spune dr. Ernest Neumann, dar momentul impunea o asemenea atitudine. Totuşi, cooperarea dintre el şi Samuel Ligeti a fost una care a îmbărbătat evreimea timişoreană. Panica era cît se poate de motivată. Dispoziţiile sosite de la Bucureşti indicau o înţelegere între Reich-ul german şi guvernul Antonescu privind deportarea în Polonia a evreilor din Banat şi sudul Transilvaniei. În trei oraşe lucrurile erau în pregătire: Timişoara, Arad şi Turda. Erau localităţile de graniţă ale României de atunci.

Reprezentanţii birourilor locale ale Centralei Evreieşti deveniseră conştienţi de intenţiile regimului. Primiseră indicaţia de a întocmi tabele ale populaţiei evreieşti pe sex, vîrstă şi ocupaţii[15]. Ion şi Mihai Antonescu  semnaseră acordul asupra deportării evreilor din oraşele amintite după o suită de convorbiri şi de înţelegeri cu autorităţile germane. "În lunile iulie-octombrie 1942 au fost elaborate diferite planuri în legătură cu continuarea deportărilor în Transnistria şi deportarea evreilor în lagărele de exterminare. Aceste măsuri pregătitoare au fost făcute publice de către ofiţerul superior Gustav Richter (Hauptsurmführer SS), consilierul Ambasadei Germane din Bucureşti pentru problemele evreieşti"[16]. Zvonurile pe care evreii timişoreni le aflaseră în vara anului 1942 sînt confirmate de documentele şi de mărturiile altor supravieţuitori şi contributori la anularea planului.

La 10 iulie 1942, colonelul R. Davidescu cerea Ministerului Afacerilor Interne să se întocmească o situaţie privind evreii din Transilvania. Motivul invocat de autorităţi? Era nevoie de spaţiu de cazare pentru românii refugiaţi din Transilvania de nord ocupată de Ungaria. În aceste condiţii, Davidescu pretindea să se pregătească terenul pentru deportarea evreilor pe Bug, exceptînd intelectualii şi industriaşii necesari conducerii activităţilor unor întreprinderi. În mărturia sa, Dr. Paul Grünberger confirmă aceste măsuri ale administraţiei româneşti. El arată că evreii au fost daţi afară din case spre a face loc celor 4o de profesori români de la Universitatea din Cluj care în timpul războiului se refugiaseră la Sibiu. Între alţii, tatăl său trecuse printr-o asemenea experienţă. În august 1942, guvernul fascist român îl trimite pe Radu Lecca la Berlin spre a perfecta deportările în lagărele naziste de exterminare. Radu Lecca era funcţionarul superior, aşa-numitul "comisar" care se ocupa de "afacerile evreieşti". Din nota verbală a legaţiei germane de la Bucureşti transmisă oficialităţilor române rezultă că după convorbirile funcţionarului român, germanii  aşteptau "un răspuns succint, reprezentînd atitudinea guvernului român la toate punctele importante, spre a-l putea prezenta guvernului Reich-ului"[17]. 

La 18 septembrie 1942, Radu Lecca dă următoarea rezoluţie: "Evacuarea evreilor din Ardeal numai se studiază. Nu va începe decît cînd va veni momentul oportun. Pînă atunci se pregăteşte, în cele mai mici amănunte, de Ministerul de Interne, pe baza indicaţiilor date de dl. Mareşal Antonescu"[18]. Într-o discuţie cu prim rabinul dr. Ernest Neumann, liderul spiritual al evreilor bănăţeni şi transilvăneni îmi mărturisea că în împrejurarea mai sus relatată avuseseră loc un număr important de intervenţii, că liderii comunităţilor din Timişoara şi Sibiu făcuseră deplasări la Bucureşti în scopul aflării unor soluţii de anulare a planului.  Într-adevăr, după repetate întîlniri cu funcţionarii publici şi după tratativele purtate cu Ion Antonescu de cîteva personalităţi influente, planul a fost anulat. Pentru corecta înţelegere e util să insist asupra unor detalii. Ce s-a întîmplat?

În 1942, Antonescu nu mai era atît de sigur pe victoria lui Hitler, el şovăind în timpul presiunilor exercitate asupra sa. Ambiguitatea atitudinii sale -- probabil generată de schimbările în raportul de forţe de pe front  - a fost de bun augur pentru evreii banato-transilvani. La amintita decizie s-a ajuns în urma unor eforturi conjugate, la care au participat mitropolitul Nicolae Bălan al Transilvaniei, omul politic Iuliu Maniu, Franz von Neumann, patronul fabricii de textile din Arad. Lor li s-au alăturat lideri ai evreilor din Bucureşti şi Timişoara, ca de exemplu şef rabinul Alexandru Şafran, avocatul dr. Wilhelm Filderman, preşedintele Uniunii Comunităţilor Evreieşti, Avram Leiba Zissu, liderul mişcării sioniste din România, Samuel Ligeti, preşedintele comunităţilor din Timişoara, Iosif Grünberger, comerciant originar din Sibiu.

Raul Hilberg[19] afirmă că Franz von Neumann ar fi fost acela care a oferit armatei române suma de 400 de milioane de lei prin intermediul unui înalt funcţionar al armatei române. Lucrurile nu pot fi probate documentar, deşi rămîne plauzibilă intervenţia industriaşului arădean. În Istoria evreilor din Banat am oferit mai multe informaţii asupra faptului că Franz von Neumann a fost implicat în acţiunile desfăşurate în scopul opririi deportărilor[20].  Deciziile nu se datorau exclusiv unor personalităţi din lumea evreiască. Prim rabinul dr. Ernest Neumann şi dr. Paul Grünberger (în anii războiului a fost elevul rabinului la Liceul evreiesc din Timişoara) au păreri convergente cu privire la acest moment special care a făcut posibilă supravieţuirea evreilor din Timişoara, Banat şi sudul Transilvaniei.  Mărturia lui Paul Grünberger privind contribuţia tatălui său este indispensabilă reconstituirii faptelor.

Comerciantul Iosif Grünberger  - refugiat de la Sibiu la Timişoara împreună cu întreaga sa familie - se număra între acei evrei care citea zilnic ziarul "Donauzeitung". Este vorba de ziarul oficial aparţinînd comandamentului german pentru Balcani şi care apărea la Belgrad. "Donauzeitung" ajungea în fiecare după-amiază la Timişoara. În acest ziar se inserase ştirea potrivit căreia se pregătea o acţiune comună româno-germană, menţionîndu-se că în gările din oraşele din Transilvania şi Banat fuseseră pregătite trenuri cu multe vagoane de marfă. Iosif Grünberger s-a arătat foarte îngrijorat de cele aflate. Presupusese că acele trenuri erau pregătite în scopul deportării evreilor.

A urmat o mobilizare rapidă, adică, înştiinţarea tuturor persoanelor şi personalităţilor care puteau preveni punerea în practică a menţionatei acţiuni. Era vara anului 1942. Ştirea s-a dovedit a fi reală. Iosif Grünberger a luat legătura cu Carol Reittter, ultimul preşedinte al mişcării sioniste din Transilvania şi Banat, organizaţie aflată în ilegalitate. Reitter fusese proprietarul unei fabrici de calc de la Căvăran. Grünberger ia contactat şi pe fraţii Auscher. S-au consfătuit asupra a ceea pot ei să facă în condiţiile date, hotărînd o deplasare la Bucureşti şi, o alta, la Sibiu. Victor Auscher -- fabricant de textile în Timişoara  - mai avea în buzunar o autorizaţie de călătorie. El a fost acela care s-a deplasat la Bucureşti spre a avea convorbiri cu dr. Wilhelm Filderman şi cu A.L. Zissu, iar Iosif Grünberger a plecat la Sibiu, oraşul din care provenea spre a-l întîlni pe mitropolitul Bălan[21].  Despre toate acţiunile de prevenire a deportărilor nu era străin niciunul din membrii comunităţii timişorene.     

Relaţia cu Nicolae Bălan - mitropolitul Transilvaniei cu mare influenţă asupra lui Antonescu -,  putea fi un lucru esenţial. Şi mai important era ca înaltul prelat ortodox să accepte demersul pe lîngă mareşal. Prin mijlocirea lui Ludwig Ferenc, preşedintele comunităţii evreilor sepharazi din Sibiu şi, întîmplător, croitor al mitropolitului, Iosif Grünberger a avut acces relativ uşor la Bălan. Peste cîteva ore, mitropolitul l-a primit pe Iosif Grünberger şi a acceptat rugămintea acestuia de a pleca la Bucureşti spre a avea o întîlnire cu şeful statului[22]. Din discuţia cu Ion Antonescu, mitropolitul Bălan aflase de existenţa unei înţelegeri între guvernul României şi acela al Reich-ului lui Hitler privind eliminarea evreilor din Transilvania de sud şi Banat. La cererea înaltului prelat, mareşalul a promis că va anula punerea în practică a planului.

La solicitarea aceluiaşi Iosif Grünberger, a avut loc a doua importantă intervenţie în scopul salvării evreilor. Ea a fost făcută de Iuliu Maniu. Liderul ţărănist avusese la rîndul său o întrevedere cu mareşalul, aflînd şi el de existenţa planului deportării evreilor în lagărele naziste. Maniu invocase un argument forte spre a determina schimbarea deciziei lui Antonescu, adresîndu-i acestuia următoarea interogaţie: în caz că germanii vor pierde războiul şi se va ajunge ca problema Transilvaniei să fie hotărîtă cu ocazia tratativelor de pace, atunci cum se va justifica România deîndată ce ea şi-a eliminat populaţia evreiască, iar Ungaria nu?  Era perioada în care în Ungaria nu se pusese încă problema deportării. Se pare că ambele demersuri -- al mitropolitului Bălan şi al lui Maniu -- au fost decisive în salvarea evreilor[23].  Să nu ne imaginăm că dictatorul acceptase dezinteresat anularea amintitului plan[31]. El se afla într-o situaţie politică fără ieşire. Nu putea împăca ambele orientări, eliminarea evreilor şi respectul cuvîntului dat lui Hitler pe de-o parte, dorinţa românilor de a recupera Transilvania ocupată pe de altă parte. Acceptarea stopării planului are loc pe fondul în care războiul evolua nefavorabil pentru Germania nazistă. De aici trebuie să înţelegem că evreii din regiunile amintite au fost priviţi ca o posibilă monedă de schimb pentru liderul fascist.

Prin urmare, în pofida tuturor ameninţărilor cu deportarea şi exterminarea, în final, marea majoritate a evreilor din Timişoara, Banat şi sudul Transilvaniei a supravieţuit. O dată recunoscute tragediile petrecute în Transnistria sub patronajul regimului Antonescu, dar şi indiscutabila orientare rasistă şi antisemită promovată şi toate consecinţele psihologice şi fizice ce au rezultat din aceasta, vom admite că reflecţia asupra istoriei evreilor români în cel de-al doilea război trebuie să ţină seama de poziţia geografică a statului, context în care diversitatea regională a jucat un rol important în deciziile politice. Ambiguităţile în politica externă -- adesea greu de înţeles şi inacceptabile în absenţa examinării condiţiei statului român poziţionat între puteri profund ostile una celeilalte -- necesită analize şi interpretări nuanţate. Supravieţuirea evreimii din Transilvania de sud şi Banat aproape în întregimea sa este un aspect esenţial ce probează credibilitatea unui asemenea mod de a pune problema. Cu alte cuvinte, vreau să spun că termenii în care discutăm şi definim problema evreiească transilvană şi bănăţeană în timpul regimului Antonescu nu coincid termenilor folosiţi în cazul evreilor din nordul  Moldovei, din Basarabia şi Transnistria.

Documentele descoperite în Arhiva Muzeului Holocaustului din Washington, D.C. m-au ajutat să înţeleg şi alte lucruri despre complicatul drum al salvării evreilor din Banat şi Transilvania de sud. Sînt piese arhivistice ce vor dubla sau tripla informaţiile de mai sus. Este foarte posibil ca şi afirmaţiile ori ipotezele cuprinse în acest articol să fie mult îmbogăţite în momentul în care voi fi în măsură să editez colecţia de documente privind istoria evreilor din Timişoara şi Banat în preajma şi în timpul celui de-al doilea război.  Atunci vor putea fi făcute noi descrieri, trimiteri la statistici şi la alte izvoare de primă mînă necesare cunoaşterii unui fragment de istorie regională şi a unui moment din istoria relaţiilor româno-evreieşti[24].

Note:

1. Este vorba de legile antievreieşti introduse în Ungaria în anul 1939.

2. Arhivele Naţionale. Direcţia judeţeană Timiş, Fond Prefectura Judeţului Timiş-Torontal, Dosar nr. 107, filele 46 şi 231.

3. Cf. Discuţia cu prim rabin dr. Ernest Neumann din 15 martie 2002.

4. Arhiva Comunităţii Evreieşti din Timişoara (ACET), Dosar nr. 102, Diverse acte 1943-1944; Vezi şi Victor Neumann, Istoria evreilor din Banat, pp. 154-155, notele 50-51. 

5. Cf. Arhivele Naţionale Bucureşti, Fond preşedinţia Consiliului de Miniştri, Cabinet, dosar 484/1941, fila 66, apud Lya Benjamin, Definiţia "rasială" a calităţii de evreu în  legislaţia din România (1938-1944), în Anuarul Institutului de Istorie din Cluj-Napoca, Editura Academiei Române, vol. XXXIV, 1995, p.133. 

6. Vezi Evreii din România între anii 1940-1944, vol.II, Problema evreiască în stenogramele Consiliului de Miniştri, Ediţie Lya Benjamin, Hasefer, 1996.

7. Dr. Paul Grünberger - Mărturie privind situaţia evreilor din Banat şi Transilvania în timpul celui de-al doilea război mondial. Conform mărturiei sale, 100 de evrei timişoreni fuseseră deportaţi în Transnistria, de unde nu s-au mai întors niciodată. Grünberger a văzut în gara Chizătău trenul cu cele două vagoane care transportaseră amintiţii evrei. Vagoanele aveau uşile deschise, prin urmare unii dintre deportaţi au fost recunoscuţi de colegii lui Grünberger din detaşamentul de muncă forţată din gara Chizătău. Mulţumesc ziaristului Vasile Grunea din Cluj, apropiat al familiei Grünberger, care cu deosebită amabilitate mi-a pus la dispoziţie caseta conţinînd înregistrarea mărturiei lui Paul Grünberger. Este vorba despre una dintre cele mai credibile mărturii. Prin cercetări documentare  am reuşit să verific unele dintre informaţiile relatate, toate confirmînd aceaşi realitate.  Am avut astfel ocazia să înţeleg aspecte neclare şi să îmbogăţesc descrierile cuprinse în anterioarele mele cărţi dedicate istoriei evreilor. Paul Grünberger - medic de profesie - era originar din Sibiu, familia sa refugiindu-se la Timişoara în timpul războiului. El s-a stabilit în Israel în anul 1962.

8. U.S. Holocaust Memorial Museum Archive (USHMMA).

9. Jean Ancel, Documents concerning the Fate of the Romanian Jewry during the Holocaust, vol. VII, The Beate Klarfeld Foundation (volum multigrafiat). Vezi capitolul de documente: Activitatea cultului mozaic din întreaga ţară de la 1918 pînă la 1943. Vezi şi Arhiva Comunităţilor Evreieşti din Timişoara (ACET), Dosar nr.73/1943.

10. Cf. USHMM, RG 20000.224, Stalinist Trials of the Romanian Zionists, Raport al Inspectoratului Regional de Poliţie Timişoara (nedatat, probabil, din 1942), p.14. Vezi detalii şi trimiteri la alte izvoare în Victor Neumann, Istoria evreilor din Banat, pp. 142-143.

11. USHMMA, RG 25004, Reel 10, Romanian Information Service Records, 1936-1966, Raport al Serviciilor Secrete Române intitulat: Organizaţiunile oculte internaţionale evreeşti. Acţiunea lor în România prin Ligile culturale, Lojile Masonice şi Cluburile Sportive,  p.20. 

12. Cf. Mărturia lui Paul Grünberger.

13. Scrisoare trimisă cabinetului Antonescu de către un cerc de intelectuali timişoreni. Cf. ACET, Dosar nr. 75/1941, fila 105.

14. USHMMA -- RG 25010 M, Reel 13. Nota informativă nr. 1766 din 28 februarie 1942, Inspectoratul de Jandarmi Craiova. Este prezentată starea de spirit în armata română, condiţiile de transport şi medicale.corupţia, nemulţumirile şi criticile populaţiei. Vezi şi Nota informativă nr.1664 din 4 februarie 1942, Legiunea de Jandarmi Olt.

15. Raul Hilberg, The Distruction of the European Jews, Chicago, 1967, pp. 257-266. Vezi şi ediţia în limba română apărută la Ediutura Hasefer, 1997, traducere de Dina Georgescu, Alexandru şi Magdalena Boiangiu.

16. Cf. Evreii din România între anii 1940-1944. Problema evreiască în stenogramele Consiliului de Miniştri, vol. II, Ediţie Lya Benjamin, Bucureşti, Hasefer, 1996, p. 452.

17. Ibidem, p.453.

18. Ibidem.

19. Raul Hilberg, op.cit.

20. Victor Neumann, Istoria evreilor din Banat, pp. 148-159.

21. Iosif Grünberger se refugiase împreună cu familia sa de la Sibiu la Timişoara. Cf. Mărturia lui Paul Grünberger.

22. Ibidem.

23. Ibidem.

24. Vezi Victor Neumann, "Between Hungary and Romania: The Case of the Southern Transylvania's Jews During the Holocaust", în revista "East European Studies", Woodrow Wilson Center for International Center for Scholars, September, 2001. Cf. şi Meeting Report nr.236 pe site-ul https://wwics.si.edu/ees/reports/2001/236neu.htm