Nemulțumirile unui turnător maghiar față de dosarele Secu

Am avut vreo surpriză văzîndu-mi dosarele? Nu prea. Dar mi-a confirmat cîteva convingeri (ipoteze?) legate de Securitate-SRI, pe care le-am publicat intr-un șir de articole. Mi-a oferit noi dovezi care justifică „tezele” mele (nu neapărat originale).

Pe scurt, și inevitabil simplificat:

1. Spre deosebire de KGB, și ceilalți „frați”, Securitatea (mai exact cea de după aprox.1968) nu era atît (doar) „brațul armat a partidului, al dictatorului”, ci și factor de decizie, influență politică. Cea mai evidentă dovadă este prigonirea „transcendentalilor”. Cine a citit cu atenție dosarul, recent apărut, vede clar scopul acțiunii. Intelectualii prigoniți nu sînt ținta principală a acțiunii, ținta este secția ideologică a patidului, cîteva ministere. Scopul – a dovedi familiei Ceausescu, că nu poate avea încredere decît in Secu, cei amintiți (miniștri, șefi cu propaganda) sînt „lipsiți de vigilență”, prea „liberali”. Pe de o parte doreau (și au obținut) mai multă putere, respectiv împingeau regimul spre o intoleranță și mai mare. A propos, vezi lupta între Săptămîna (etc.) și Romănîa Literară. Era aceeași rivalitate între o variantă un pic mai deschisă, și cea complet intolerantă național-stalinistă. În spatele lui Barbu-Vadim (viitorul PRM) era Secu.

2. Continuitatea dintre Secu și SRI e mult mai puternică decît pretind „tovarășii SRI-iști, foști Securiști care „nu făceau poliție politică”. A propos, ce făceau atunci? Nepolitic? Luptau împotiva hoților de buzunar? Nu. Ah, făceau spionaj, ceece în fiecare țară democratică se admite. Bun. Dar principala lor preocupare pe plan extern nu era să zicem furtul secretelor miltare, tehnologice, ci hărțuirea (uneori uciderea) celor din emigrație, Europa Liberă.

Apoi unii se laudă că aveau doar misiuni pe linia antiteroristă. Dar din cîte știu în epoca aceea Carlos și tovarășii lui erau „amici” cu „noi”. Deci nu prea putea fi vorba de lupta împotriva teroriștilor ci mai degrabă invers, colaborare „fructuoasă” cu teroriștii.

„SRI nu are nici o legătură cu Secu” – sună frumos. În paranteză, aș aminti că da ani de zile se laudă că foarte puțini dintre vechii securiști au mai rămas, doar 20%, apoi 5%, etc. Toată lumea se îndoiește de autenticitatea acestor cifre, dar hai, să-i credem – sitauția tot gravă rămîne, fiindcă acea minoritate, „rămășita” vechii Secu este în aproape toate funcțiile de conducere.

Dar să vedem un exemplu concret din dosarul meu. Dosarul de urmărire se deschide pt. „atitudine ostilă sistemului socialist”. Agravat de faptul că „are un frate în RFG”. Și cam atît. Nu am spațiu pt a reda urmărirea, cea mai semnificativă pagină este ultima, propunerea de încetare a urmariri, si aprobare încetării.

Dacă SRI nu ar fi continuatoare fidelă a Secu, ne-am fi așteptat ca toți cei urmariți pt, „activitate”, „atitudine” ostilă sisemului socialist, să nu ma fie urmariți, toate dosarele de acest tip trebuiau arhivate, închise automat, imediat după pretinsa înființare a SRI.

Uite că nu s-a întîmplat așa, cel puțin dosarul meu o dovedește. Propunerea de încetare a urmăririi mele e semnată pe 28 sept. 1990, și aprobată de lct. Col. SRI Bădescu Dumitru, loctiitor Sef Diviziune pe 3 noiembrie 1990.

După „victoria revoluției” tovarășilor de la SRI le-au fost necesare 11 luni să ajungă la concluzia că nu trebuie continuată urmărirea mea, cu toate că am avut „atitudine ostilă” și rude în străinătate.

Oare cîți dintre ceilalți cu „atitudine ostilă” au fost urmăriți în continuare? Dar cei care erau mai curajoși, aveau nu numai „atitudine ostilă” ci și „activitate ostilă” oare nu trebuiau, după această logică, urmăriți pină azi?

3. „Nu merită să-ți vezi dosarul, tot nu e complet.” – Prostia asta e la modă. Eu am convingerea inversă. Dosarele întradevăr sînt incomplete, după aprecierea mea „ți se dă” max. o treime. Ce e cu restul? A fost ascuns conștient, sau e vorba de harababură, superficialitate? Sînt sigur, că și una și alta. Dar asta nu e motiv să devenim sceptici. Pe această logică s-ar putea afirma că arheologia nu are nici un sens, se găsesc doar mici fragmente de obiecte, așa la întimplare. Da – dar din aceste fragmente se poate reconstitui o imagine incompletă, dar totuși apropiată de adevăr a trecutului îndepărtat.

Ziceam că există 2 tipuri de omisiuni, unele întîmplătoare (aici e perfectă paralela cu arheologia) și cele intenționate.

Ajungem la cea mai interesantă problemă. Ce aflăm din paginile, despre care știm că există, dar intenționat nu ni se predau? Aflăm poate foarte multe, nu despre trecut ci despre prezent. Ce e considerat azi „secret”, ce este „pericol pt. securitatea națională” în Romînia anului 2002.

Dosarul „Ursu”, respectiv jurnalul lui, și dosarul Brașov. Doar 2 exemple. „Dispariția” dosarului, și în special jurnalului inginerului Ursu spune foarte mult. Ni se anunță cvasioficial, că cei care l-au asasinat sînt oameni foarte importanți, deconspirarea, pedepsirea lor, ar fi contrară „interesului național”. Iar apariția publică a jurnalulului, în care critică epoca ar fi iarăși contrară „intereselor naționale”. Cenzură nu mai există, apariția jurnalului nu ar fi putut fi oprită, deci au ascuns-o, poate au și distrus-o. Și asta a avut loc în epoca „democratului” Emil Constantinescu, complice, cel puțin prin nepăsare.

Să revin la dosarul meu.

Deci, sînt urmărit, există ordin oficial de supravegere a telefonului, etc. Aflăm din dosar, amănunte gen:

„Poartă barbă, si șchiopătă, de un picior”,

„Poartă corespondență cu o persoană plecată fraudulos din țară”,

„A efectuat fotografii cu un grup scos la curatenie pe strazi, presupuninindu-se ca intentioneaza sa le foloseasca dupa ce va emigra”, „a aparut cu un fotograf, i-a cerut sa-l fotografieze cu matura in mina” (cu 1 pagină înainte credeau că eu făceam fotografii, acu au aflat deja, că eu am rugat un fotograf)

„Se va prevenirea scoaterii din țară și a folosirii ca propagandă ostilă a oricăror materiale” (asta era poza cu mătura!)

”Se vor întreprinde măsuri de derutare, spre a-l determina să acționeze spre a se demasca si a-și dezvălui adevăratele intenții.” (bizar, nu o înțeleg prea bine)

„Se vor obține probe de scris pt. a fi comparate cu autori neidentificați.”

„Documentarea faptelor sale in vederea tragerii la răspundere în baza legii.”

„Folosirea mijloacelor „S”, asupra lui, a sotiei sale, precum si asupra fratelui numit Bányai László aflat in RFG”

„Se vor identifica toate legaturile lui, in primul rind numitul Bányai László care i-a scris din Austria, recent fugit” (aici începe o mică nebunie, pe aceeași pagină figureză fratele meu de 2 ori, o dată ca trăind în RFG de ani de zile, ceeace e real, apoi ca recent refugiat afîndu-se în lagăr în Austria!)

„În imobil se afirmă ca obiectivul este „evreu ungur”.”

„Mănîncă din aceași farfurie cu cîinile si pisica.” (Minciună sfruntată securistă: aveam 1 cîine și 2 pisici, și nu eu mîncam din aceași farfurie cu ei, ci invers.)

„Pe data de..., ora .. a avut o convorbire telefonică în care obiectivul aranjează o partidă de brigi cu Flori, o amică, medic pensionar; anunță căderea lui Jivkov, cu satisfacție în glas.” („brigi” era bridge, de fapt, restul e corect.)

Merită de citat 2 fraze din motivarea aprobării plecării mele definitive.

„Are preocupări pe linia îngrijirii cîinilor din curtea întreprinderii”. Admir din nou și din nou cuvîntul „pe linia” din această frază. Stilul e omul – aici stilul e Secu-SRI.

„Are discuții pe teme muzicale”

Nu am reușit să descifrez logica, de ce au prioritate la plecare definitivă iubitorii de muzică și de cîini vagabonzi?

Ajunge. E clar că am fost destul de serios urmărit – deși acuzația cea mai gavă e presupunerea că voi folosi în străinătate o poză cu mătura. A propos, oare la ce aș fi putut s-o folosesc? Habar nu am. Și, mă rog, rezultă din denunțuri că „port conversații cu atitudine ostilă regmului”. Atît.

Am văzut un scurt citat din conversația cu o parteneră de bridge, comentat frază cu frază (adică cu ce intonație spuneam un lucru sau altul).

Ziceam că presupun că dosarul primit e cam 10%, max 20% din cel real. Parțial e o presupunere logică, dar am și o dovadă clară. Dosarul de urmărire începe în 1989 mai, și se termină în 3 noi. 1990.

Paginile sînt în ordine cronologică, în principiu, dar iată, la pagina 6 găsim o comunicare (de la o secție Secu la alta) din 1976!

Citez: "S-a certat cu părinții, motiv pentru care s-a mutat", "Poartă barbă și plete", „Nu s-au efectuat investigatii la actuala adresă, întrucît nu a fost identificată.” „S-a mutat in Drumul Taberei, dar nu s-a putut identifica adresa exactă.” (Cam leneși.)

Repet, 1 pagină, probabil dintrun alt dosar, din care reiese că urmărirea mea nu a început în 1989, cum afirmă pag. 1, ci cel puțin cu 13 ani înainte. Amuzantă obsesia cu barba, revine după 1 3ani.

Să vedem ce lipsește – și nu întîmplător.

Exact în această perioadă de supraveghere a mea, a telefonului, anturajului meu, eram în relații strînse, unele de prietenie, cu intelectuali maghiari din București (Molnár Gusztáv, Domokos Géza, etc.), și cu diplomați maghari. Ne întîlneam. Nu pe ascunsc. Ne vizitam reciproc, respectiv discutam zilnic la telefon, acel telefon supravegheat.

Ei – nimeni din această categorie nu e amintit în dosarul meu (foile primite). Deși toți au fost la rîndul lor supravegheați, aveau casa plină de microfoane, etc.

Despre mătură – 4 pagini. Intelectualii, respectiv diplomații maghari neamintiți.

Înainte de a trage o concluzie, adaug că și în cazul altor prieteni maghiari am observat această „ciudățenie”.

Și încă o informație importantă. Aveam relații strînse cu diplomați americani, cu unul, fost atașat cultural, Arthur Lewis, deosebit de apropiate, de amiciție (aveam un hobby comun, jazzul).

Despre ei aflu multe din dosar, apar chiar întîlniri cu diplomați de care nici nu îmi aduc aminte.

Dar nu maghiari. Nici un nume maghiar (exceptând membrii familiei mele).

Explicația e simplă – dar sinistră. Potrivit concepției băieților de la SRI, tot ce e legat de maghiari se cheamă „activitate revizionistă”.

Dacă un romîn a înjurat sistemul e anticomunist, antitotalitar, e OK, poate afla cîte ceva din dosarul lui.

Dacă un maghiar înjură sistemul – unor romîni, sau diplomați americani e la fel, OK.

Dar dacă 2 maghiari discută între ei, sau dacă discut cu un diplomat maghiar – e activitate revizionistă. Ce altceva pot discuta magharii între ei? Evident conspiră pt. „ruperea Ardelaului”.

Și – avînd în vedere ce este în mintea celor amintiți, Ardealul e în pericol forever, orice discuție interceptată între maghari trebuie să rămină secret în veci. Aceste dosare încă „periclitează interesul național”, deci nu „se dau”.

Mi se „iartă” că am avut amici disidenți, că am înjurat regimul comunist, că am avut prieteni diplomați americani. Dar rămîn „suspect” (și în mod logic în continuare ar trebui să fiu urmărit, poate chiar sînt) pentru faptul ca am discutat, și discut și în prezent cu maghiari, unii, mai rău, mai suspecți, chiar cetățeni sau diplomați maghiari.

Toată lumea știe că în comunism, în special în epoca stalinistă automat primei „eticheta” de „spion”, „trădător de țară”, etc. - fără vreo bază, dacă vroiau să te condamne.

Dacă erai evreu, cvasiautomat apărea la acuzație „sionismul”, și așa mai departe.

Nimeni nu crede azi în aceste baliverne – cu o excepție „revizionismul maghiar”.

Romînii condamnați după 1956 pt. sprijinul revoluției maghiare sînt stimați, și e bine. În schimb a rămas o suspiciune față de magharii condamnați tot atunci, fiindcă în actul lor de acuzație automat apărea și „revizionism”.

Fratele meu, pe baza unui denunț, a fost dat afară după 1956 din universitate (critica intervenția sovietică), dar în dosarul lui nu apare nimic despre asta, urmărirea lui începe abia prin anii 70, conform dosarului obținut.

Post Scriptum

Din motive de spațiu voi aminti doar în treacăt despre celălalt dosar, nu cel de urmărit, ci cel al „informatorului”. Deși ar merita analizată mai pe lung.

Pe scurt, pîna acum am auzit du următoarele variante de informatori: cei șantajați, cei plătiți, cei benevoli, harnici, cei care denunțau „doar maghiari” (și sînt mîndri pîna și azi).

Se pare că eu am fost o altă categorie de informator. Am fost recrutat în noiembrie 1979, am fost abandonat în 1987.

Nu doresc să comentez activitatea mea de informator, pe care am descoperit-o de cîteva luni la CNSAS, citez din dosar cîteva pasaje, amintesc că Banu e numele meu conspirativ. Sau era. Dar nu se știe, poate încă sînt și acu informator?

1983 martie: „Bucur nu a furnizat nici un material.....”

Notă de analiză1985 – fraza de sus se reproduce identic

Pe margine, observația șefului: „Să mi se raporteze dacă Bucur știe că este informator!”, „Să fie abandonat în caz că....”

Din raportul căpitanului Mihăilă 11 aprilie 1985, după întîlnirea cu mine: „Bucur nu cunoaște că este informator.” „La dosarul său nu există angajament, sau materiale informative.”

În propunerea de abandonare a lui Bucur din 12 martie 1987 (deci la 2 ani după raportul de mai sus!) se repetă: „Nu a furnizat material informativ”, „Nu există angajament la dosarul lui.” „Nu dispune de posibilitati de informare si calitati personale pt, colaborare cu organele securitatii.”

Deocamdată, atât. Rămîn semne de întrebare. De ce nu există nici măcar angajament. Poate am refuzat? Atunci apărea această frază, și mă abandonau mai repede.

Adevărul este, logic reiese din acest dosar încîlcit, ceeace spun eu. Prima înilnire la care mi s-a sugerat foarte vag un fel de colaborare a avut loc in 1974 – despre asta nimic în dosar. Din raportul celui din 1974 o fi reieșit că nu au șanse, dar poate aveau și ei un „plan de depășit”. Poate ar fi fost considerat un insucces profesional să raporteze că am refuzat. De aceea nici nu mi-au propus vreodată așa ceva. Dar au raportat fals, scriind că „are atitudine pozitivă”, etc. Și au tărăgănat 9 ani povestea – care nu a existat de facto.

Interesant că cel puțin un șef a avut bănuieli, a cerut să i se raporteze dacă eu știu sau ba, că sînt informator. Dar răspunsul primit – „Nu știe” încă nu a fost suficinet să mă abandoneze.

În final au răsplătit totuși munca mea de informator, pe decizia de abandonare așa sună ultima frază: „Se propune predarea sa în legătură la SMB, problema nationaliști, iredentiști.”

E și logic, dacă nu am vrut să fiu informator, eram naționalist, iredentist – nu-i așa?