Lajos Für

DIN ISTORIA PROTECŢIEI DREPTURILOR MINORITĂŢILOR

Minorităţi confesionale

În ce priveşte abordarea din perspectivă internaţională a problemei protecţiei drepturilor minorităţilor, începutul – afirmă cercetătorii – l-au făcut, oricât ar suna de ciudat, oricât ar fi de surprinzător, acordurile (tratatele, edictele) încheiate (emise) de sultanii mahomedani turci – după cucerirea Bizanţului – cu grecii şi armenii creştini şi cu popoarele slave pravoslavnice, pentru ca aceştia să-şi poată exercita credinţa.

Cu adevărat pentru prima oară însă, protecţia internaţională a minorităţilor s-a realizat prin semnarea, în 1555, a Păcii confesionale de la Augsburg. În cadrul acestui document – care, mai târziu, cu ocazia Păcii de la Viena (1606), încheiată, după cum se ştie, între principele Transilvaniei şi împăratul romano-german (în acelaşi timp, rege al Ungariei), de teama influenţei turceşti, va fi ridicat la rangul de tratat „internaţional” –, părţile garantau, de comun acord, dreptul confesiunilor protestante de a-şi practica liber cultul.

În 1648, Pacea Westfalică va fi cea care, pe baze mai ample, extinzând sistemul garanţiilor internaţionale, va statua drepturile minorităţilor confesionale. În cadrul acestui tratat, numeroase puteri europene – printre ele, şi principele transilvan – garantau minorităţilor protestante drepturi egale cu majoritatea catolică. Părţile semnatare ale tratatului de pace se obligau ca, în caz de necesitate, să apere drepturile acestor minorităţi chiar şi cu arma în mână (articolul 13). Dincolo de asumarea comună a garanţiilor, formula dădea în acest fel cale liberă posibilităţii celei mai samavolnice puneri în practică a „apărării drepturilor” : intervenţia armată. (Să notăm, doar în paranteză: când, în 1859, absolutismul austriac a dispus lichidarea autonomiei Bisericilor protestante maghiare, împotriva acestei măsuri arbitrare s-a reacţionat prin intervenţia pe lângă puterile protestante ale Europei, ocazie cu care s-a invocat, printre altele, şi acest tratat de pace.)

Un nou moment important în istoria protecţiei drepturilor minorităţilor l-a constituit Congresul de la Viena. Conform tratatului convenit în 1815, sub învelişul asigurării drepturilor confesionale – ca un semn al vremurilor noi –, erau deja prezente, în germene, elemente ale sistemului de protecţie a drepturilor minorităţilor etnice. În două direcţii în acelaşi timp. Documentul garanta, pe de o parte, drepturile minorităţii catolice ce trăia pe teritoriul luat de la Regatul Sardiniei şi anexat la cantonul genevez, prevăzând, în cazul încălcării acestora,  posibilitatea ca regele Sardiniei să poată face plângere. Pe de altă parte, au fost adoptate prevederi în domeniul apărării drepturilor minorităţilor în urma dezmembrării Poloniei. Actul final, semnat la 9 iunie 1815, o dată cu terminarea lucrărilor, obliga cele trei puteri ocupante – fiecare pe teritoriul care-i revenise – să dea polonezilor garanţii că-şi pot crea şi întreţine instituţii cu caracter naţional.

Protecţia minorităţilor naţionale

Tratatul de pace de la Paris (1856) elaborat în urma Războiului Crimeii prevedea, pentru prima dată în istorie, deopotrivă interzicerea discriminării lingvistice şi rasiale. Aspect, de altfel, cît se poate de explicabil, căci Europa epocii de care vorbim – în Apus şi în Răsărit în aceeaşi măsură – era bântuită de spiritul amorsat şi incendiator al mişcărilor naţionale.

O schimbare decisivă au adus-o însă tratatele de pace de după primul război mondial. Încă înainte de terminarea războiului – cu scopul declarat de a neutraliza, în perspectiva viitorului, duşmănia înverşunată dintre naţiuni şi naţionalităţi –, au fost date publicităţii renumitele „puncte wilsoniene” . Unul dintre cele paisprezece puncte ale programului de pace elaborat de preşedintele Statelor Unite prevedea, în legătură cu soarta Monarhiei Austro-Ungare: „Popoarelor Austriei şi Ungariei trebuie să li se acorde cea mai deplină posibilitate de dezvoltare de sine stătătoare (autonomă).” În spiritul ideilor wilsoniene a fost creată apoi, la 1 mai 1919, una dintre comisiile speciale ale Conferinţei de pace de la Paris, care avea ca sarcină elaborarea proiectelor de tratat privitoare la protecţia drepturilor minorităţilor.

De la bun început însă, Comisiei pentru Statele Noi şi Protecţia Minorităţilor, înfiinţată la indicaţia nemijlocită a lui Wilson, Lloyd George şi Clemenceau, i s-au fixat atribuţii doar la nivelul tratatelor de pace care urmau să fie încheiate cu statele noi şi cu cele mărite teritorial din Europa Centrală şi de Sud-Est. Disputele izbucnite pe această temă reproşau tocmai caracterul circumscris al cuprinderii geografice. Pe bună dreptate, statele respective considerau inechitabilă decizia conferinţei de pace de a le impune doar lor obligativitatea sistemului de protecţie a drepturilor minorităţilor şi, în felul acesta, de a nu ţine seama de necesitatea respectării lui din perspectivă universală. Conducătorul delegaţiei poloneze a fost primul care a luat poziţie – urmat apoi de prim-miniştrii cehoslovac, iugoslav şi grec – împotriva abordărilor cu caracter unilateral adoptate de cei care lucrau la elaborarea documentelor.

După discuţiile ce au avut loc cu fiecare stat în parte, proiectul privitor la minorităţi al comisiei a fost prezentat în şedinţa plenară a conferinţei de pace. Polonezii au protestat şi în acest cadru. În ce-i priveşte, românii au declarat că acceptă prevederile legate de protecţia drepturilor minorităţilor doar dacă aceste obligaţii vor fi extinse asupra tuturor membrilor Societăţii Naţiunilor. Prim– ministru cehoslovac Kramar a declarat: în condiţiile în care guvernul pe care-l conduce şi-a propus deja să înscrie drepturile minorităţilor în Constituţia ţării sale, nu mai vede necesitatea acceptării sancţiunilor cu caracter internaţional, căci prin aceasta nu s-ar face altceva decât să se dea cale liberă amestecului în treburile interne. Argumente asemănătoare a prezentat şi ministrul de externe al Regatului Sîrbo-Croato-Sloven. Surprinzător a fost însă că au luat poziţie în favoarea respingerii articolelor privitoare la minorităţi atît Clemenceau – care continua să împărtăşească ideea necesităţii acestei comisii –, cît şi întreaga delegaţie franceză. Au sprijinit însă ideea apărării minorităţilor conducătorii Statelor Unite, Marii Britanii şi Italiei. În acest fel, respectivele state s-au văzut nevoite în cele din urmă să-şi asume obligativitatea – circumscrisă geografic – a sistemului de protecţie a drepturilor minorităţilor.

„Făcătorii păcii” ştiau desigur cît se poate de bine că, oricât de exact formulate şi oricât de prevăzător redactate ar fi fost drepturile minorităţilor, şi oricât de obligatorii la nivel internaţional, doar transpunerea în practică, afirmarea în viaţa reală a acestora poate da adevărata măsură a valorii lor. Tocmai de aceea a devenit problema garanţiilor juridice menite să asigure ducerea lor la îndeplinire unul dintre punctele cardinale ale dezbaterilor. Dintre diferitele puncte de vedere, conferinţa şi-a însuşit în cele din urmă, în esenţă, planul cehoslovac. Conform acestuia, statele obligate să adopte sistemul internaţional de protecţie a drepturilor, puteau fi silite să ia măsuri de remediere a situaţiei doar în cazul unor reclamaţii mai grave ori a unor evidente încălcări a drepturilor minorităţilor. Doar în astfel de situaţii putea fi aplicată tragerea la răspundere. De altfel, Consiliul Societăţii Naţiunilor era obligat să se ocupe de plângerile venite din partea minorităţilor doar dacă unul dintre membrii Consiliului îşi însuşea plângerea şi se angaja s-o înainteze. Examinarea plângerilor era de competenţa Tribunalului Internaţional Permanent. Împotriva deciziilor luate de acesta nu se mai putea face recurs. După cum se poate constata, atît de importantul sistem de garanţii era anemic, vulnerabil, putînd fi eludat şi dejucat cu cea mai mare uşurinţă.

Punerea în aplicare rămâne inoperantă

În cele din urmă, nouă au fost statele care au fost obligate să se angajeze să respecte drepturile minorităţilor: Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Austria, Regatul Sîrbo-Croato-Sloven, România, Grecia, Bulgaria şi Turcia. Din punct de vedere juridic, marea majoritate a prevederilor din tratatele de pace referitoare la protecţia minorităţilor se încadrau în sfera burghezo-liberală a drepturilor universale cu caracter individual ale omului, fiind stipulate, într-o proporţie restrânsă, şi aşa-numite drepturi de grup (colective).

Printre drepturile universale ale omului, erau înscrise libertăţile ce trebuiau asigurate „fără deosebire de naştere, naţionalitate (nationalité), limbă, rasă sau religie” , în mod egal; recunoaşterea, fără nici o discriminare, a cetăţeniei şi drepturilor cetăţeneşti respective pentru toţi indivizii (maghiari, polonezi, români etc.) de pe teritoriul statului, ce trec la statul respectiv o dată cu trasarea noilor frontiere sau care se nasc pe aceste teritorii; egalitatea în faţa legii, ca şi în privinţa drepturilor politice; libera exercitare a profesiunilor. Într-un anumit sens, prevederile care asigurau utilizarea neîngrădită (în viaţa particulară şi în cea publică, în presă, în adunări publice) a limbii materne aveau de-acum tangenţe cu drepturile colective. În varianta maghiară a tratatului de pace, se stipula că cetăţenii aparţinînd minorităţilor „au dreptul să înfiinţeze pe cheltuială proprie instituţii de binefacere, religioase sau sociale, şcoli şi alte aşezăminte de educaţie, pe care să le administreze şi să le controleze, cu dreptul de a-şi utiliza în cadrul lor, în mod liber, propria limbă şi de a-şi exercita liber propria religie.”   Minorităţilor trebuie să li se garanteze învăţământ în limba maternă în şcolile elementare (de la caz la caz, gimnaziale). „Minorităţilor trebuie să li se asigure posibilitatea de a beneficia şi de a utiliza o parte echitabilă din toate acele sume” care au ca scop investiţii de interes public.

Unele tratate aveau în vedere – corespunzător situaţiei specifice a minorităţilor – şi drepturi specifice. În cadrul tratatului încheiat cu Polonia, partea referitoare la apărarea minorităţilor stipula drepturi speciale pentru numeroasa populaţie evreiască (în privinţa comunităţilor religioase, a şcolilor etc.). Tratatul cu Cehoslovacia asigura în mod caracteristic şi efectiv drepturi de grup şi autonomie teritorială pentru rutenii care, în mare, trăiau grupaţi compact în Rusia [actuala Ucraină – n.t.] Subcarpatică. Între graniţele fixate de puterile aliate şi asociate, statul trebuia să le asigure, „în concordanţă cu caracterul unitar al Cehoslovaciei, cea mai largă autonomie” . „Teritoriul rutenilor situat la sud de Carpaţi [Regiunea Subcarpatică – n.t.] dispune de o Adunare Provincială autonomă.” Această adunare urma să exercite funcţia legislativă, în fruntea provinciei fiind guvernatorul. România a fost obligată să legifereze emanciparea evreilor şi „să acorde, sub controlul statului român, comunităţilor de secui şi saşi din Transilvania autonomie locală în chestiunile religioase şi şcolare” . Această autonomie a fost – după cum se poate constata – substanţial mai restrânsă, de un grad inferior comparativ cu ceea ce trebuia să asigure rutenilor tratatul cu Cehoslovacia.

Sistemul de protecţie a drepturilor minorităţilor elaborat în cadrul Păcii de la Versailles, ca şi sistemul tratatelor privind minorităţile au constituit doar un cadru, şi, în lipsa unor garanţii corespunzătoare, asta au şi rămas. Dincolo de raţiunile juridice şi de principiu, nu li se poate contesta un avantaj – singurul de altfel: au deschis calea şi au oferit o bază juridică pentru formularea existenţei abuzurilor, pentru „divulgarea” lor. Au înlesnit apariţia unui curent de opinie care să facă auzită această problematică, iar, când tensiunea devenea insuportabilă, au oferit posibilitatea depunerilor de plângeri. Cu toate că remedii eficiente nu s-au găsit pentru nici una dintre situaţiile reclamate, amintitele tratate de pace continuă să ocupe şi azi un loc proeminent în sistemul internaţional de protecţie a drepturilor minorităţilor etnice.

După înfrângerea fascismului

Şi totuşi, ignorarea, după cel de– al doilea război mondial, a sistemului internaţional de protecţie a minorităţilor n-a fost determinată de ineficacitatea legilor de până atunci, şi nici de experienţe defavorabile în acest domeniu. Ca reacţie la brutalitatea sistemelor fasciste, care au utilizat chestiunea naţională în scopuri agresive, ridicând exaltarea rasială şi, deopotrivă, persecuţia rasială la rang de politică de stat, principala misiune a noii abordări a acestei probleme s-a definit din perspectiva protecţiei drepturilor individuale, şi nu a celor comunitare. Se considera că dacă drepturile omului sînt – pretutindeni şi pentru toţi – asigurate în mod egal, e imposibil să se aducă atingere drepturilor comunităţilor.

Winston Churchill, unul dintre conducători de vază ai puterilor aliate, declara, la 15 decembrie 1944, în Parlamentul englez: „...expulzarea minorităţilor pare să constituie rezolvarea cea mai mulţumitoare şi mai practică” . Nu mult după aceea, Edvard Benes îşi afirma triumfător o idee dragă lui de foarte mult timp: „Cehoslovacia va deveni stat naţional, fără minorităţi naţionale: iar acest scop trebuie realizat în parte prin expulzarea minorităţilor, în parte prin asimilarea lor forţată.”

În astfel de împrejurări, nici nu e de mirare că, mai târziu, când s-a elaborat (iunie 1945) textul Cartei ONU, iar mai apoi, la trei ani distanţă, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, doar trei state – Uniunea Sovietică, Iugoslavia şi, propunând unele compromisuri, Danemarca – ar fi propus introducerea în aceste documente a unui articol aparte despre drepturile speciale – colective – ale minorităţilor. Propunerile au fost însă respinse de Adunarea Generală cu o mare majoritate de voturi. Ambele documente vorbeau doar de principiul tratamentului egal aplicat indivizilor (“fără deosebire de rasă, sex, limbă, religie” ). „Dacă drepturile individuale ale omului sînt respectate – declara Eleanor Roosevelt, exprimând punctul de vedere al majorităţii –, nu mai e nevoie de proclamarea drepturilor minorităţilor.”

Cu mult mai tranşant au respins reprezentanţii occidentali ai puterilor aliate pretenţiile de natură juridică ale minorităţilor. „Cetăţeanului Statelor Unite ale Americii – afirma Walter Bedell Smith în 1946 – îi e greu să înţeleagă de ce vor unii să păstreze minorităţile naţionale,în loc să le asimileze.” Punct de vedere confirmat de colegul englez al acestuia: „Sunt de acord – a răspuns Lord Hood. – Scopul nostru trebuie să fie mai degrabă acela ca minorităţile rasiale să fie asimilate în ţările în care trăiesc decât să le prelungim viaţa.”

Cu o zi înaintea votării Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, ONU a aprobat, la 9 decembrie l948, convenţia adiţională privind crimele împotriva umanităţii. În legătură cu acest document, trebuie să punem în evidenţă două aspecte. Când, formulându-şi opoziţia din perspectivă juridică, convenţia interzice exterminarea „în totalitate sau parţială a oricărui grup naţional, etnic, rasial ori religios” , ea face expres referire – deşi într-o formă negativă, bazată pe interdicţie – la grupurile minoritare. Mai important pare însă, din punct de vedere istoric, unul dintre momentele dezbaterilor care au avut loc în cadrul ONU. Era la începutul afirmării mişcărilor de eliberare de sub dominaţia colonială; în aceste condiţii, Uniunea Sovietică ar fi vrut să obţină (în consens cu aliaţii ei) înscrierea în convenţie a unui articol special privind genocidul cultural. Ce înţelegea URSS prin formula bine drămuită a acestei concise propuneri? Înţelegea – conform spuselor reprezentantului sovietic Aleksandr Morozov – fapta „ce are ca scop suprimarea limbii, culturii sau religiei unui grup naţional, rasial ori religios” . A adăugat că genocidul cultural este o varietate a crimei împotriva umanităţii şi că Uniunea Sovietică „consideră acest lucru ca o faptă îndreptată spre nimicirea unui grup sau altul de oameni” .

Documentul care vorbeşte pentru prima oară în mod explicit despre drepturile – formulate din perspectiva persoanei, dar cu implicaţii la nivel colectiv –  ale grupurilor minoritare este Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, care, în articolul 27, adoptat la 16 decembrie 1966, prevede: „În statele în care există minorităţi etnice, religioase sau lingvistice, persoanele aparţinînd acestor minorităţi nu pot fi lipsite de dreptul de a avea, în comun cu ceilalţi membri ai grupului lor, propria lor viaţă culturală, de a-şi profesa şi practica propria religie sau de a-şi folosi propria limbă.” Au trebuit să treacă alţi zece ani până când pactul a fost ratificat de unele state; în aceste condiţii, el n-a putut intra în vigoare decât abia în 1976.