Zoltán Szász

 UN „ DAR” DE VALOARE ÎNDOIELNICĂ

Regiunea Autonomă Maghiară a secuilor

Ţinutul secuiesc, Terra Siculorum, zonă situată în partea sud-estică a Transilvaniei, este, din cele mai vechi timpuri, patria ramurii răsăritene a poporului maghiar. Secuii – care, în calitatea lor de urmaşi ai tribului cabar de războinici aliaţi ai ungurilor, deveniseră grănicerii de odinioară – locuiesc aici, conform legendelor, încă din epoca hunilor, iar, după mărturia cercetărilor istorice, începând cu secolele al XI-lea şi al XIII-lea. În legătură cu problema obârşiei lor, ştiinţa istoriei îşi poate continua dezbaterile. În ce priveşte însă chestiunea apartenenţei acestora, istoria şi-a spus de mult cuvântul. De când deţinem cunoştinţe pertinente despre ei, îi ştim maghiari; nici măcar ciudata lor scriere runică de tip turcic nu ne îngăduie să tragem vreo concluzie diferită. Cert este faptul că în regatul medieval, în acea structură multicoloră şi complexă ce nu poate fi asemănată cu statul naţional monolitic modern, secuii trăiau (ca şi cumanii ori saşii) într-o lume aparte, autonomă, ocupaţia lor cotidiană reprezentând-o, în cea mai mare parte, creşterea animalelor. Pe structura lor tribală, s-au format, până spre sfârşitul Evului Mediu, unităţile administrative cunoscute sub numele de scaune, în fruntea celor şapte scaune aflându-se comitele secuilor. Secuii dispuneau în totalitate de drepturi (militar-)nobiliare, în realitate însă fenomenul de diferenţiere socială a fost de natură să le lezeze unitatea. Între fruntaşi (főemberek/ primores) călăreţi (lófők/primipili) şi secuii de rând (gyalogok/pixidarii), au apărut adevărate falii; „ din exterior” , ţinutul secuiesc era socotit totuşi ca fiind unitar, locuitorii considerându-i teritoriul ca aparţinându-le de drept.

În 1437, ei reprezintă deja, alături de nobili (maghiari) şi saşi, una dintre „ naţiunile medievale” recunoscute ale Transilvaniei. După căderea, în 1541, a Budei, unii suverani ai Principatului Transilvaniei în curs de formare au încercat să le impună noi dări şi servicii. Cu secuii, care se apărau cu încăpăţânare, au fost în relaţii încordate atît Ioan Sigismund, cît şi dinastia Báthori; de forţa lor militară însă au avut nevoie atît ei, cît şi marii-principi ai „ epocii de aur a Transilvaniei” , fapt pentru care le-au întărit, în repetate rânduri, libertăţile. Ţinutul secuiesc, cu numeroasele scaune din care era format, a ajuns în epoca modernă în situaţia oricărui alt comitat: şi-a păstrat autoadministrarea, dar, în acelaşi timp, puterea exercitată de organele de guvernare centrale era tot mai pregnantă.

Cu toate că în perioada de început a statalităţii moderne autonomia secuiască n-a avut de suferit, în 1876 scaunele au fost desfiinţate, creându-se cele patru comitate secuieşti: Mureş-Turda, Ciuc, Odorhei şi Trei Scaune, cu o populaţie de aproximativ 400 000 de locuitori, formată, în proporţie covârşitoare, din maghiari (erau, folosind o expresie uzitată, „ curat ungureşti” ); din acel moment, ele nu se mai deosebeau cu nimic de celelalte comitate. De independenţa lor de odinioară, mai amintea cel mult, şters, faptul că Franz Joseph îşi păstrase, pe lângă alte titluri, pe cel de „ comite al secuilor” ...

Cele patru judeţe secuieşti au dăinuit, cu mici modificări, şi după Trianon; în ce le priveşte, cel de-al doilea Arbitraj de la Viena, din 1940, apoi reinstalarea puterii româneşti n-au venit nici ele cu reorganizări semnificative.

Regiunea Autonomă Maghiară

În avântul rapidelor transformări petrecute după preluarea deplină, în decembrie 1947, a puterii de către comunişti, Partidul Muncitoresc Român nu s-a ocupat de problema naţională. A luat act de starea de lucruri existentă cu începere din 1944–45 (grădiniţe, şcoli, presă, instituţii culturale maghiare, Universitatea Bolyai), căci anterior fusese unul dintre apărătorii drepturilor minorităţilor, iar Uniunea Populară Maghiară, de stânga, care (în afară de Biserici) era singurul organ serios de reprezentare a intereselor populaţiei maghiare, fusese unul dintre aliaţii lui importanţi în lupta pentru preluarea puterii. Constituţia improvizată din anul 1948 s-a mulţumit cu declararea generală a dreptului minorităţilor de a-şi utiliza neîngrădit limba maternă, în acest context nefăcându-se referire la nici un teritoriu cu statut special ori la autonomie (art. 24). E o realitate că în primii ani ai regimului comunist s-a afirmat în practica de zi cu zi a politicii naţionale o toleranţă demnă de remarcat. În toiul luptei înverşunate duse „ împotriva elementelor vechii lumi” , când se trecuse la condamnarea „ separatismului naţional” , înscenându-se procese împotriva reprezentanţilor „ stângişti” şi de „ dreapta” ai vieţii publice maghiare din Transilvania (ca, de pildă, împotriva lui Áron Márton, episcopul de Alba Iulia, a social democratului István Lakatos, a specialistului în politica economică Pál Szász şi a multor altora), şcolile, instituţiile maghiare funcţionau, ziarele, revistele, cărţile apăreau, filmele erau titrate în două limbi (producţie românească de filme încă nu exista), utilizarea limbii materne nu era interzisă. În comparaţie cu Cehoslovacia, lucrurile stăteau bine...

În 1951, s-a realizat o nouă împărţire administrativă, sancţionată de noua Constituţie, adoptată în anul 1952. În locul judeţelor de până atunci, constituite pe temeiul unor tradiţii istorice, au fost proiectate optsprezece „ regiuni” uriaşe, noua Constituţie enumerând printre acestea şi Regiunea Autonomă Maghiară, înfiinţată prin reunirea celor patru judeţe secuieşti.

Azi încă nu ştim cum s-a născut această unitate administrativă cu o denumire atît de originală, nu cunoaştem numele celor care au gândit-o. Obligativitatea imitării modelului sovietic nu poate explica decât parţial lucrurile. Cercetătorii din Ungaria pe care i-a interesat această chestiune (Ildikó Lipcsey, Gábor Vincze) au ajuns la concluzia că înfiinţarea „ regiunii autonome” a fost necesară ca paravan în vederea lichidării – de-acum inutilei – Uniuni Populare Maghiare. E posibil, e verosimil, doar atestat documentar nu este încă. Logică pare însă şi cealaltă explicaţie: trebuia asigurată utilizarea neîngrădită a limbii materne în această regiune ce îngloba o treime a populaţiei maghiare din Transilvania, pentru ca apoi, în celelalte ţinuturi (în Cluj, Satu Mare, Oradea şi împrejurimi, ca şi în alte zone în care formau o parte importantă a populaţiei), folosirea limbii maghiare să poată fi limitată, iar instituţiile maghiare să poată fi slăbite. O astfel de tendinţă şi-a şi făcut simţită prezenţa în desfăşurarea ulterioară a evenimentelor, dar, în lipsa izvoarelor documentare, nu putem şti în ce măsură a fost acest proces gândit dinainte. Un istoric român (I. Calafeteanu) afirmă însă că, prin crearea acestei regiuni, cercurile puterii din jurul lui Petru Groza, neavând destul sprijin din partea propriului popor, vroiau să-şi asigure o bază sigură exact la nivelul populaţiei maghiare.

Pare însă mai verosimil ca enigma să n-aibă nevoie de o explicaţie prea savantă. Partidul – la sugestia sovieticilor sau fără ea – a recunoscut că un gest simbolic poate avea o reală importanţă.

Să nu uităm că după 1920 ideea autonomiei Transilvaniei sau a populaţiei maghiare de acolo s-a pus nu doar în general, ci şi în rândurile comuniştilor au apărut în mod explicit sugestii referitoare la autonomia ţinutului secuiesc „ compact” . Delegaţia ungară de pace – se pare – a vrut ea însăşi să propună acest lucru în 1946. Acum, în 1952, prin acest gest, „ problema naţională a fost rezolvată” , sau, conform afirmaţiei secretarului general Gheorghiu-Dej, autonomia teritorial-administrativă e de natură să întărească încrederea reciprocă a oamenilor muncii români şi maghiari. A fost, aşadar, o măsură de „ întărire a încrederii” ; un minimum de 550 mii de secui dintr-o zonă de locuire compactă – o treime din populaţia de un milion şi jumătate de unguri – au căpătat autonomie lingvistică: maghiara a devenit prima limbă oficială (cei aproape 200 mii de români din zonă aveau, desigur, deplină libertate lingvistică). Statutul de funcţionare ar fi urmat să fie elaborat de autorităţile regiunii înseşi, dar – deşi Constituţia prevedea expres – acest lucru nu s-a mai realizat.

Regiunea Mureş-Autonomă Maghiară

Se pare că regiunea a funcţionat netulburat, dar, în 1960, invocându-se motive practice, teritoriul a fost redesenat. În mare, a rămas de aceleaşi dimensiuni (12 250 km pătraţi), dar zona Trei Scaune i-a fost luată, hotarul sudic trecând pe la Băile Tuşnad; în schimb, a primit raionul Luduş, Tîrnăveni, astfel încât spre apus hotarul i se întindea până la Câmpia Turzii şi Blaj. Prin această măsură, majoritatea maghiară de peste trei sferturi de până atunci a scăzut la abia două treimi. A primit denumirea de Regiunea Mureş–Autonomă Maghiară. Cu noua zonă, mai industrializată, care i-a revenit şi în urma unui tot mai febril proces de investiţii care s-a declanşat după 1955, producţia industrială a ajuns în 1965 de opt ori mai mare faţă de cea realizată în 1950. Cea mai mare întreprindere devine noul Combinat de îngrăşăminte azotoase din Tîrgu Mureş. Industrializarea s-a împletit cu accelerarea procesului de imigrare în zonă a populaţiei româneşti – proces încurajat şi la nivel oficial. (Proporţia locuitorilor maghiari ai Tîrgu Mureşului a scăzut de la 74% în 1956 la 63% în 1977, pentru ca azi scadă la 51%.) În noul val de mari transformări petrecute în 1968, regiunea, autonomă cu numele, a fost desfiinţată. Raţiuni economice şi administrative au determinat revenirea în România la sistemul judeţelor. Mureş, Covasna şi Harghita constituie „ judeţele succesoare” . În zilele noastre, din Regiunea Mureş-Autonomă Maghiară n-a mai rămas decât amintirea, o amintire controversată. Ce folos cu Institutul său medico-farmaceutic, institutul de teatru, institutul pedagogic, cu utilizarea pe scară largă a limbii maghiare, dacă n-a avut  nici un fel de autonomie?

În general, populaţia maghiară şi-a păstrat identitatea doar în proporţia de care e în stare pe termen lung o comunitate compactă ea însăşi – socotind şi unele aspecte de erodare a ei. Ponderea şi rolul instituţiilor sînt însă totdeauna importante. Privind înapoi din perspectiva prezentului şi ţinând seama de naţionalismul agresiv al perioadei târzii a epocii Ceauşescu, Regiunea Autonomă Maghiară nu poate fi privită – sub aspectul perpetuării identităţii secuieşti – ca o experienţă cu totul neînsemnată, lipsită de aspecte instructive.